luni, 21 decembrie 2009
Synecdoche, New York
Most of your time is spent being dead or not yet born. But while alive, you wait in vain, wasting years, for a phone call or a letter or a look from someone or something to make it all right. And it never comes or it seems to but it doesn't really. And so you spend your time in vague regret or vaguer hope that something good will come along. Something to make you feel connected, something to make you feel whole, something to make you feel loved. And the truth is I feel so angry, and the truth is I feel so fucking sad, and the truth is I've felt so fucking hurt for so fucking long and for just as long I've been pretending I'm OK, just to get along, just for, I don't know why, maybe because no one wants to hear about my misery, because they have their own. Well, fuck everybody. Amen.
joi, 12 noiembrie 2009
Conferinta la romani
Conferintele organizate la noi sunt, aproape de fiecare data, un bun prilej de a observa cat de inapoiati sunt romanii. Am fost astazi la una denumita popmpos ”Prima conferinta internationala: Case Pasive in Romania”, unde am constat, fara surpriza, urmatoarele chestiuni emblematice pentru felul in care sunt organizate evenimentele la noi:
- speakerilor romani li se pare firesc sa vorbeasca, la o conferinta internationala, in limba romana, chiar daca in program se anunta cu emfaza ca prezentarile sunt bilingve. Pe toata durata acestora, invitatilor straini (care au platit sa participe, ba chiar AU PLATIT MAI MULT decat romanii - ceea ce mi se pare o mare tiganie) nu le ramane decat sa se delecteze cu slide-urile proiectate, in general cu grafice, si sa incerce sa se deduca prezentarile din limbajul mimico-gestual al autorilor.
- discursul speakerilor romani contine o salata de abstractiuni - gen: politici publice, proiecte, programe, plan de actiune, strategie, diseminare de notiuni - folosite obsesiv si excesiv, in detrimentul faptelor, actiunilor concrete, masurilor luate, nu necesare. Baletul elegant executat este completat de o absenta cronica de cifre cand vine vorba despre rezultatele sau situatia din Romania.
Exemplu: Conferinta se numeste ”Casele pasive in ROMANIA”. Aflam cate case pasive sunt in Germania (peste 8.000), cate au construit austriecii (peste 1.500), cate exista in Olanda, etc. Despre Romania - nimic. Intreb ”autoritatile”. mi se raspunde ca ”e greu de estimat, e o intreaga discutie aici, haideti sa ne intalnim sa discutam pe indelete”. Insist. ”Fie vorba intre noi, cred ca sunt vreo 3”.
- ororea de a spune lucrurilor pe nume si mai ales si de a asuma niste declaratii. Este ceva obisnuit ca reprezentantul vreunui minsiter sau institutie sa dea un raspuns numai dupa ce i s-a promis solemn ca numele nu ii va fi publicat, desi e obligatia lui sa ofere informatii si explicatii in domeniul respectiv.
- participantii se impart in doua categorii: persoane varstnice posesoare de matreata si know-how (profesori, doctori, conferentiari, etc), excitati de inventarea prezentarilor pps si antreprenori scosi cu tot cu ochelarii si parfumurile lor din revistele de fashion, indivizi care s-au prins de miscare, si-au dat seama ca e cool sa fii destept si s-au apucat sa faca bani.
- aproape invariabil organizatorii se confrunta cu ”o mica problema tehnica”, videoproiectorul nu merge, laptopul face figuri, microfonul se aude intrerupt sau scoate zgomote infernale, prezentarea s-a ratacit, castile celor care au nevoie de traducere (in cazul fericit in care exista) nu functioneaza sau nu au fost impartite din timp de fufele alea imbracate office, cu functie si rol incert, asa ca toata lumea trebuie sa se opreasca pt impartirea lor, iar speakerul sa isi reia discursul.
- invitatii nu sunt cei din program, iar daca sunt, ordinea lor nu este respectata pentru ca de fiecare data lipseste cineva sau intarzie, sau trebuie sa plece mai devreme si da peste cap toata organizarea.
- daca pentru pauza de cafea sunt prevazute 15 minute, este de la sine inteles ca nimeni nu-si va relua locul decat dupa 45 de minute.
- cafelele si mancarea in general trebuie consumate rapid si total pentru ca sunt moka.
duminică, 8 noiembrie 2009
miercuri, 4 noiembrie 2009
inchisoare pe viata
Am fost cu Anita la Gradina Zoologica. Sunt convinsa ca, desi nu duc lipsa hranei, se simt protejate si isi indragesc ingrijitorii, toate animalele de acolo sunt triste. Dar cel mai sadic este, cred, sa fii pasare si sa stai in colivie. Sa ti se atrofieze aripile, sa iti zboare penele cand incerci sa le dezmortesti, sa vezi cerul prin ochii plasei care te inconjoara la 2m.
Strutii sunt geniali.
au corp sferic si pufos infipt in 2 picioroange solzoase, gat flexibil, ochi bulbucati, GENE, si curiozitate amuzanta pentru om.
Mi-as cumpara azi un strut.
vineri, 30 octombrie 2009
vineri, 16 octombrie 2009
bomboane, caramel, balarii si ciocolata
un nou concept in literatura de specialitate.
cu melodiile de rigoare, cu tendintele declarative si declaratiile declamative, adoram sa auzim lucruri frumoaseeeee!!!!!!!!!!!!
cu melodiile de rigoare, cu tendintele declarative si declaratiile declamative, adoram sa auzim lucruri frumoaseeeee!!!!!!!!!!!!
vineri, 2 octombrie 2009
duhul rau din iarba
oamenii rai sunt misto pt ca nu se straduiesc sa para buni.
as face personaj din omul care se plimba cu flasneta printre mesele de pe smardan, cu palarie rotunda si mustata de charlie chaplin."Ca şi copil, Charlie a locuit cu mama sa în numeroase locuri şi adrese, printre care şi 3 Pownall Terrace, Chester Street şi 39 Methley Street. Bunica sa din partea mamei era jumătate ţigancă, lucru de care era extrem de mândră, dar a fost descrisă şi ca „Scheletul din dulapul familiei noastre”. Tatăl lui Chaplin, Charles Chaplin Sr., era alcoolic şi nu a prea avut contact cu fiul său, cu toate că acesta şi fratele său vitreg au locuit cu tatăl lor şi amanta lui la adresa 287 Kennington Road, unde în ziua de azi poate fi găsită o placă comemorativă. Cei doi fraţi vitregi au locuit acolo, în timp ce mama lor, care era bolnavă mental, a fost dusă la azilul Cane Hill din Culdson. Amanta tatălui lui Chaplin l-a trimis pe acesta la şcoala Kennington Road. Tatăl său a murit din cauza alcoolului când Charlie avea 12 ani, în anul 1901".
dar sefii au zis ca e un caz clasic de filantropica.
trist.
later edit :)
sefii s-au razgandit, so:
Enişor Vasile, Charlie Chaplin cu flaşnetă şi papagali
Comediantul ambulant care colindă străzile din Centrul Istoric şi-a plimbat flaşneta şi papagalii inclusiv pe scena Teatrului Naţional, în spectacolul Tache, Ianche şi Cadâr.
De opt ani de zile, nea Vasile colindă străzile Capitalei, cu o cutie magică din care răsună acordurile pline de nostalgică ale romanţelor. Bucureştenii care obişnuiesc să meargă seara la terasele din Centrul Istoric s-au obişnuit cu el. „Copia lui Charlie Chaplin” plimbă pe flaşnetă trei papagali aducători de noroc. Pentru 5 lei, păsările aleg dintr-o cutiuţă un bileţel care vorbeşte despre destinul, dragostea, supărarea şi destinul oricui. În afară de cele trei păsări colorate, flaşnetarul mai are în recuzită un şoricel care, strecurându-se din pumnul lui, ştie să apuce în lăbuţe bileţelul norocos.
„Am fost la spectacole la Ateneu şi la teatre, iar în piesa <> eu sunt omul cu flaşneta!”, povesteşte plin de mândrie nea Vasile. Când vine vorba de teatru aminteşte de fiecare dată de actori pe care i-a întâlnit şi pe care îi stimează. De la unii dintre ei a primit şi suveniruri, cum ar fi pălăria neagră, dăruită de George Mihăiţă.
„Totul e să aduci un zâmbet”
„Nu mai e cum a fost. Atunci era frumos, când se făceau bâlciuri adevărate”, oftează el cu gândul la mulţimea veselă şi pestriţă pentru care sosirea circului era un moment de sărbătoare.
La bâlci, nea Vasile a învăţat să dreseze papagalii. Recunoaşte că păsările lui nu sunt „mama Omida”, dar îi fac pe oameni să râdă şi să se simtă bine. „Totul e să aduci un zâmbet”, spune el. De aceea, una dintre cele mai mari satisfacţii este să îi vadă pe cei din jur veseli, chiar dacă unii dintre clienţi nu cred în previziunile din bilet. „Cine a scris primele bilete de papagal?”, întreabă flaşnetarul, fericit că munca lui aminteşte, întrucâtva, de publicaţia umoristică a lui Tudor Arghezi. El spune că mai există băieţi care cumpără papagali gata dresaţi şi merg cu ei prin parcuri, dar ei nu au o meserie adevărată. „Meseria e de flaşnetar. Muzica îl înveseleşte pe om, iar papagalul sau şoricelul îi dă speranţă. Ca să le dresez să nu fugă le păcălesc cu miere, cu mei, cu morcov, le pun mai întâi inel la picior şi le învăţ şi pe ele să se simtă bine făcând asta”, povesteşte nea Vasile.
„Dacă am 10 clienţi într-o zi sunt fericit”
Chiar dacă meseria de comediant ambulant este moartă pe timp de iarnă, nea Vasile nu se nelinişteşte. Speră să găsească evenimente la care să-şi ducă papagalii şi să fie primit în restaurantele în care ste deja cunoscut. Pentru evenimentele importante din oraş ar vrea să organizeze o trupă de comedianţi care să readucă spiritul Bucureştilor de altă dată.
„Aş vrea să-mi formez o echipă. Mi-ar trebui un ziarist, îmbrăcat în Gavroche, care să facă un ziar despre Bucureştiul vechi, cu versuri şi poveşti din oraş, şi florărese frumoase care să se costumeze, nu ca cele de acum, îmbrăcate în blugi. Să-i fie omului drag îşi aduce aminte de cum era odată”, mărturiseşte flaşnetarul.
Îi pare rău de toţi cei care au un dar şi nu sunt apreciaţi. „Bărbatul care cântă la metrou la nai, a cântat peste tot la viaţa lui şi nu-l ia nimeni în seamă. Mai este şi cel cu vioara, un om în etate care cântă seara pe Smârdan. Asta e meseria lor, asta ştiu să facă cel mai bine, dar oamenii îi văd doar ca pe nişte cerşetori, deşi niciunul nu întinde mâna”, oftează nea Vasile.
Întrebări şi răspunsuri:
-De unde v-a venit ideea costumării în Charlie Chaplin?
„Îmi plac mult animalele, păsările în special. Îmi place să râd sau să fac un sfat. Dacă nu aveam copii şi nepoţi aş fi plecat în toată lumea să văd cum e şi să-mi fac alt rost. Aş pleca şi acum, dar au nevoie de mine.
Ce nu-i place:
„Nu-mi plac oamenii care îi dispreţuiesc pe cei necăjiţi. Nu-i obligă nimeni să facă nimic. Atunci când aud comentarii răutăcioase mă fac că nu aud”.
Data naşterii: 1 ianuarie 1966
Profesie: comediant
Familie: căsătorit, cinci copii
as face personaj din omul care se plimba cu flasneta printre mesele de pe smardan, cu palarie rotunda si mustata de charlie chaplin."Ca şi copil, Charlie a locuit cu mama sa în numeroase locuri şi adrese, printre care şi 3 Pownall Terrace, Chester Street şi 39 Methley Street. Bunica sa din partea mamei era jumătate ţigancă, lucru de care era extrem de mândră, dar a fost descrisă şi ca „Scheletul din dulapul familiei noastre”. Tatăl lui Chaplin, Charles Chaplin Sr., era alcoolic şi nu a prea avut contact cu fiul său, cu toate că acesta şi fratele său vitreg au locuit cu tatăl lor şi amanta lui la adresa 287 Kennington Road, unde în ziua de azi poate fi găsită o placă comemorativă. Cei doi fraţi vitregi au locuit acolo, în timp ce mama lor, care era bolnavă mental, a fost dusă la azilul Cane Hill din Culdson. Amanta tatălui lui Chaplin l-a trimis pe acesta la şcoala Kennington Road. Tatăl său a murit din cauza alcoolului când Charlie avea 12 ani, în anul 1901".
dar sefii au zis ca e un caz clasic de filantropica.
trist.
later edit :)
sefii s-au razgandit, so:
Enişor Vasile, Charlie Chaplin cu flaşnetă şi papagali
Comediantul ambulant care colindă străzile din Centrul Istoric şi-a plimbat flaşneta şi papagalii inclusiv pe scena Teatrului Naţional, în spectacolul Tache, Ianche şi Cadâr.
De opt ani de zile, nea Vasile colindă străzile Capitalei, cu o cutie magică din care răsună acordurile pline de nostalgică ale romanţelor. Bucureştenii care obişnuiesc să meargă seara la terasele din Centrul Istoric s-au obişnuit cu el. „Copia lui Charlie Chaplin” plimbă pe flaşnetă trei papagali aducători de noroc. Pentru 5 lei, păsările aleg dintr-o cutiuţă un bileţel care vorbeşte despre destinul, dragostea, supărarea şi destinul oricui. În afară de cele trei păsări colorate, flaşnetarul mai are în recuzită un şoricel care, strecurându-se din pumnul lui, ştie să apuce în lăbuţe bileţelul norocos.
„Am fost la spectacole la Ateneu şi la teatre, iar în piesa <
„Totul e să aduci un zâmbet”
„Bunicul era flaşnetar şi primul care a început să cânte la pianină armonică în Bucureşti”, se mândreşte nea Vasile. Chiar dacă se trage din neam de lăutari, flaşnetarul spune că lui cel mai mult i-a plăcut să lucreze la circ. Acolo a început să muncească încă din copilărie, când bătea ţara în lung şi în lat ca îngrijitor de animale şi vânzător de bilete.
„Nu mai e cum a fost. Atunci era frumos, când se făceau bâlciuri adevărate”, oftează el cu gândul la mulţimea veselă şi pestriţă pentru care sosirea circului era un moment de sărbătoare.
La bâlci, nea Vasile a învăţat să dreseze papagalii. Recunoaşte că păsările lui nu sunt „mama Omida”, dar îi fac pe oameni să râdă şi să se simtă bine. „Totul e să aduci un zâmbet”, spune el. De aceea, una dintre cele mai mari satisfacţii este să îi vadă pe cei din jur veseli, chiar dacă unii dintre clienţi nu cred în previziunile din bilet. „Cine a scris primele bilete de papagal?”, întreabă flaşnetarul, fericit că munca lui aminteşte, întrucâtva, de publicaţia umoristică a lui Tudor Arghezi. El spune că mai există băieţi care cumpără papagali gata dresaţi şi merg cu ei prin parcuri, dar ei nu au o meserie adevărată. „Meseria e de flaşnetar. Muzica îl înveseleşte pe om, iar papagalul sau şoricelul îi dă speranţă. Ca să le dresez să nu fugă le păcălesc cu miere, cu mei, cu morcov, le pun mai întâi inel la picior şi le învăţ şi pe ele să se simtă bine făcând asta”, povesteşte nea Vasile.
„Dacă am 10 clienţi într-o zi sunt fericit”
Chiar dacă meseria de comediant ambulant este moartă pe timp de iarnă, nea Vasile nu se nelinişteşte. Speră să găsească evenimente la care să-şi ducă papagalii şi să fie primit în restaurantele în care ste deja cunoscut. Pentru evenimentele importante din oraş ar vrea să organizeze o trupă de comedianţi care să readucă spiritul Bucureştilor de altă dată.
„Aş vrea să-mi formez o echipă. Mi-ar trebui un ziarist, îmbrăcat în Gavroche, care să facă un ziar despre Bucureştiul vechi, cu versuri şi poveşti din oraş, şi florărese frumoase care să se costumeze, nu ca cele de acum, îmbrăcate în blugi. Să-i fie omului drag îşi aduce aminte de cum era odată”, mărturiseşte flaşnetarul.
Îi pare rău de toţi cei care au un dar şi nu sunt apreciaţi. „Bărbatul care cântă la metrou la nai, a cântat peste tot la viaţa lui şi nu-l ia nimeni în seamă. Mai este şi cel cu vioara, un om în etate care cântă seara pe Smârdan. Asta e meseria lor, asta ştiu să facă cel mai bine, dar oamenii îi văd doar ca pe nişte cerşetori, deşi niciunul nu întinde mâna”, oftează nea Vasile.
Întrebări şi răspunsuri:
-De unde v-a venit ideea costumării în Charlie Chaplin?
-Când lucram la circ, patroana m-a pus la intrare să chem oamenii. Nu venea lumea, aşa că am luat o cariocă şi mi-am desenat mustaţă, o pălărie şi un baston şi am pus la casetofon melodia <>. De atunci, aşa am rămas. Am şi pantofi cu vârfurile întoarse!
-De unde aveţi flaşneta?
-Aceasta e făcută de mine. O flaşnetă adevărată, originală costă câteva sute de euro, dacă aş avea aşa ceva nu aş da-o pentru nimic în lume.
Ce-i place:
-De unde aveţi flaşneta?
-Aceasta e făcută de mine. O flaşnetă adevărată, originală costă câteva sute de euro, dacă aş avea aşa ceva nu aş da-o pentru nimic în lume.
Ce-i place:
„Îmi plac mult animalele, păsările în special. Îmi place să râd sau să fac un sfat. Dacă nu aveam copii şi nepoţi aş fi plecat în toată lumea să văd cum e şi să-mi fac alt rost. Aş pleca şi acum, dar au nevoie de mine.
Ce nu-i place:
„Nu-mi plac oamenii care îi dispreţuiesc pe cei necăjiţi. Nu-i obligă nimeni să facă nimic. Atunci când aud comentarii răutăcioase mă fac că nu aud”.
Data naşterii: 1 ianuarie 1966
Profesie: comediant
Familie: căsătorit, cinci copii
luni, 21 septembrie 2009
devenim nostalgici cand ceva se termina sau cineva moare
Noaptea trecuta am visat ca am primit o amenda de 300 de lei pentru ca nu am lasat scaunul de la birou la locul lui, pentru ca nu l-am impins spre birou. m-am trezit iritata, cu nervii inflamati, cu un sentiment de neputinta imposibil de sters pe tot parcursul zilei.
nedreptatea sociala ma deprima. nedreptatea in general ma demonteaza. nu mai inteleg rostul cuvantului dreptate, si implicit al antonimului. prima oara cand am luat in calcul ipoteza ca dumnezeu nu exista si am considerat-o plauzibila a fost cand m-am gandit la bunica-mea. o fiinta simpla pana la presupusul dumnezeu, calda, harnica, muncitoare, cu cea mai neagra existenta. un om bun. mi-am dat seama de asta inclusiv ieri cand am mers la ea acasa si am observat ca gainile pe care le ingrijeste stau sa fie mangaiate, nu fug.
nu stiu cand au fost buncii mei ultima oara la teatru, nici nu stiu daca au fost vreodata. ma gandesc la ei de fiecare data cand privesc, cu ciuda, vreu cuplu de batrani tinandu-se de mana in cismigiu sau ajutandu-se sa urce scarile la sala palatului..stiu ca nu avem ce vorbi, ca isi imagineaza ca sunt un jurnalist adevarat si ca imi place asta (deci nu ma cunosc) si ca povestea lor este izbitor de asemanatoare cu ion al lui rebreanu. stiu ca bunica-mea, desi a fost invinetita de el de multe ori, cand vorbeste despre bunica-miu are aceeasi caracterizare: "Nu e rau, nu e rau, am spus". si stiu ca bunica-miu, cand crestea purcei (tot timpul cate doi pe care ii chema invariabil ghita si vasile) si ii taia de craciun, angaja oameni sa ii sacrifice, iar el, dupa ce se imbata bine in prealabil, se ascundea in cea mai indepartata camera a casei si plangea toata ziua..
m-am saturat atat de tare de filozofii pasive
nedreptatea sociala ma deprima. nedreptatea in general ma demonteaza. nu mai inteleg rostul cuvantului dreptate, si implicit al antonimului. prima oara cand am luat in calcul ipoteza ca dumnezeu nu exista si am considerat-o plauzibila a fost cand m-am gandit la bunica-mea. o fiinta simpla pana la presupusul dumnezeu, calda, harnica, muncitoare, cu cea mai neagra existenta. un om bun. mi-am dat seama de asta inclusiv ieri cand am mers la ea acasa si am observat ca gainile pe care le ingrijeste stau sa fie mangaiate, nu fug.
nu stiu cand au fost buncii mei ultima oara la teatru, nici nu stiu daca au fost vreodata. ma gandesc la ei de fiecare data cand privesc, cu ciuda, vreu cuplu de batrani tinandu-se de mana in cismigiu sau ajutandu-se sa urce scarile la sala palatului..stiu ca nu avem ce vorbi, ca isi imagineaza ca sunt un jurnalist adevarat si ca imi place asta (deci nu ma cunosc) si ca povestea lor este izbitor de asemanatoare cu ion al lui rebreanu. stiu ca bunica-mea, desi a fost invinetita de el de multe ori, cand vorbeste despre bunica-miu are aceeasi caracterizare: "Nu e rau, nu e rau, am spus". si stiu ca bunica-miu, cand crestea purcei (tot timpul cate doi pe care ii chema invariabil ghita si vasile) si ii taia de craciun, angaja oameni sa ii sacrifice, iar el, dupa ce se imbata bine in prealabil, se ascundea in cea mai indepartata camera a casei si plangea toata ziua..
m-am saturat atat de tare de filozofii pasive
in loc de raspuns
Stiu doar ca am fugit.
doar plimbarile lungi, nocturne, pe trotuare largi si pustii pot limpezi gandurile.
usa era acolo. neagra dar prietenoasa, aproape ca-i stiu mirosul. de cate ori nu m-am lipit cu nasul de ea ca sa ma ascund de vizor..si totusi, cand s-a stins lumina, s-a lasat intunericul peste tot si am inghetat.
usa blocului era inchisa, ca si cand tocmai iesisei si o inchisesei cu grija. ma amuza de fiecare data cand ne intorceam pe 14 carari acasa si, desi abia mergeai, imbratisand peretii, inchideai cu religiozitate usa, usor, fara zgomot, aproape cu aceeasi grija meticuloasa rezervata lustruirii aparatului, sau manevrarii condimentelor.
cred ca si asta mi-a placut. m-am indragostit de gesturile mici, de prietenii tai, de apucaturile maniacale. si cand am deschis usa, am gasit-o. poate era sora mai mica a emmei, emma in varianta viguroasa, dar cu acelasi tors de sfarleaza de matase cu care te invaluie din mustati pana in varful cozii.
in fata tufelor de langa benzinarie nu m-am mai putut abtine. am rupt cu dusmanie globuletele albe si le-am calcat, le-am aruncat pe trotuar pocnindu-le cu piciorul, as fi vrut sa le pocnesc pe toate, sa le las acolo, pe asfalt, sa fac sa tasneasca zeama aia din crusta lor delicata, dar erau ma multe ca niciodata, sute, parca cu cat striveam mai multe cu atat vedeam mai multe, se multiplicau in nestire, se transformau in ciorchini.
aveam 2 tigari. vroiam sa le fumez privindu-te, sa iti pun mana pe obraz, chiar daca mirosea a sapun si tutun, sa plec si sa nu te mai vad niciodata.
later edit: citind postul tau, care e minunat, am realizat cat de diferit a fost, cat de uman si pe de alta parte cat de mult m-am transformat eu in astia 2 ani, incercand sa fiu mai meticuloasa si mai hotarata, asa ca tine..parca am facut un transfer de personalitate.
doar plimbarile lungi, nocturne, pe trotuare largi si pustii pot limpezi gandurile.
usa era acolo. neagra dar prietenoasa, aproape ca-i stiu mirosul. de cate ori nu m-am lipit cu nasul de ea ca sa ma ascund de vizor..si totusi, cand s-a stins lumina, s-a lasat intunericul peste tot si am inghetat.
usa blocului era inchisa, ca si cand tocmai iesisei si o inchisesei cu grija. ma amuza de fiecare data cand ne intorceam pe 14 carari acasa si, desi abia mergeai, imbratisand peretii, inchideai cu religiozitate usa, usor, fara zgomot, aproape cu aceeasi grija meticuloasa rezervata lustruirii aparatului, sau manevrarii condimentelor.
cred ca si asta mi-a placut. m-am indragostit de gesturile mici, de prietenii tai, de apucaturile maniacale. si cand am deschis usa, am gasit-o. poate era sora mai mica a emmei, emma in varianta viguroasa, dar cu acelasi tors de sfarleaza de matase cu care te invaluie din mustati pana in varful cozii.
in fata tufelor de langa benzinarie nu m-am mai putut abtine. am rupt cu dusmanie globuletele albe si le-am calcat, le-am aruncat pe trotuar pocnindu-le cu piciorul, as fi vrut sa le pocnesc pe toate, sa le las acolo, pe asfalt, sa fac sa tasneasca zeama aia din crusta lor delicata, dar erau ma multe ca niciodata, sute, parca cu cat striveam mai multe cu atat vedeam mai multe, se multiplicau in nestire, se transformau in ciorchini.
aveam 2 tigari. vroiam sa le fumez privindu-te, sa iti pun mana pe obraz, chiar daca mirosea a sapun si tutun, sa plec si sa nu te mai vad niciodata.
later edit: citind postul tau, care e minunat, am realizat cat de diferit a fost, cat de uman si pe de alta parte cat de mult m-am transformat eu in astia 2 ani, incercand sa fiu mai meticuloasa si mai hotarata, asa ca tine..parca am facut un transfer de personalitate.
vineri, 18 septembrie 2009
ionesco
imi face rau sa privesc lumea. sa ma uit la copii sau la oi.
doamne mic, dedica-mi un soare mic, doamne, pentru sufletul meu.
ma misc, sughit, citesc, mananc, gandesc, ma intorc incet pe piciorul drept, vai, cat sunt de destept!
d-zeu, iata o vorba pe care am auzit-o la nea Georgica si pe care o zic toata ziua fara sa stiu ce inseamna.
cum sa defaci nodul asta? cum sa nu mai vrei? nu sunt facut decat din noduri care exista si care vor sa fie noduri.
teatrul este expunerea unui lucru destul de rar, destul de straniu, destul de monstruos.
eu nu am simtit nevoia sa stiu mai mult. fiecare intrebare strapunge fiinta. inseamna ca ai in tine vidul.
dar eu cred ca fiecare dimineata e altfel. lumea renaste curata, neprihanita. dar pentru asta..trebuie sa iubesti.
eu nu am nevoie decat de un om si de putin cer.
nu pot suporta sacrificiul. vreau sa am timp.
doamne mic, dedica-mi un soare mic, doamne, pentru sufletul meu.
ma misc, sughit, citesc, mananc, gandesc, ma intorc incet pe piciorul drept, vai, cat sunt de destept!
d-zeu, iata o vorba pe care am auzit-o la nea Georgica si pe care o zic toata ziua fara sa stiu ce inseamna.
cum sa defaci nodul asta? cum sa nu mai vrei? nu sunt facut decat din noduri care exista si care vor sa fie noduri.
teatrul este expunerea unui lucru destul de rar, destul de straniu, destul de monstruos.
eu nu am simtit nevoia sa stiu mai mult. fiecare intrebare strapunge fiinta. inseamna ca ai in tine vidul.
dar eu cred ca fiecare dimineata e altfel. lumea renaste curata, neprihanita. dar pentru asta..trebuie sa iubesti.
eu nu am nevoie decat de un om si de putin cer.
nu pot suporta sacrificiul. vreau sa am timp.
miercuri, 16 septembrie 2009
Voi, cei ce urcati, lasati dracului orice speranta!
Si s-a terminat concediul. au fost zile, nu mai stiu cate, care s-au succedat ametitor, ori s-au scurs innebunitor de lent si au lasat niste amintiri vagi de oameni in care am ingropat momente si planuri pe care le-am transformat in schite.
.......
Astazi am fost pentru prima oara pe teren cu Maria. Maria lucreaza la noi pe foto si am remarcat-o repede pentru ca e frumoasa si poseda un miserupism irezistibil. cand am vazut-o prima oara avea par lung, negru si purta fuste lungi, totul in fiinta ei parea asezat si sfios. cand m-am intors din delegatie, la biroul Mariei, pe scaunul ei, statea o gagica cu o tunosoare de videoclip rancid, dar cu acelasi miserupism.
Discutia cu Maria, la metrou, mi-a confirmat o parte din ceea ce inregistrasem incredula, din barfele cotidiene de la tigara. Are 27 de ani, privire catifelata, 2 copii, tatuaj si un sot care gateste bine si ii pregateste dimineata pachetel. Mi s-a parut misto Maria, genul ala de om care nu se sperie cand gaseste, din intamplare, fericirea.
miercuri, 9 septembrie 2009
culoare muta, sunet, vraja, ocru
dupa faza cu mosi-craciunii mi s/a rupt filmul. cert e ca Jean-Pierre Jeunet + Angelo Badalamenti = dementza.
end of story.
Si pentru ca e ora la care gunoierii devin activi o sa le aruc de la fereastra un sac cu ganduri naspa. nu are rost sa fie reciclate, sunt oricum regenerabile, vor fi acolo si maine.
mexic e la picioare, ghemuit, gandurile s-au infipt ca niste capuse in creier, apar, ca in desene animate, multe semne de intrebare, aproape ca le vad. ideea de a dormi cu ele, plutind in jurul meu, nu ma incanta de loc. as vrea sa fie exterminate semnele de intrebare si pronumele. dar de ce sa ne amagim, iluziile sunt singurele care raman cu noi in fiecare noapte, ceea ce nimeni nu va face vreodata.
marți, 8 septembrie 2009
poveste de adormit adultii
Bunica-mea mi-a povestit azi o faza geniala.
Stateam amandoua pe bancuta in curte si, pentru ca Cerbul de aur s-a terminat, faceam conversatie vorbind despre vreme. Subiectul s-a epuizat repede si eu, amintindu-mi de serviciu, am intrat in depresie.
Bunica-mea, acum pensionara, a inceput sa imi povesteasca despre serviciul ei. Era obligata ca, de cateava ori pe saptamana sa mearga in nicte sate din vecinatate, singura, pe drumuri desfundate si pustii, purtand o sacosa plina de bani (a fost contabila). Transport nu. Se trezea la ora 5 , in ierni viscoloase si pleca asa, singura, prin nameti, mergand cate 15 kilometri pe jos.
Intr-o astfel de dimineata, cand afara era inca bezna si bunica-mea abia lasase in urma ei ultimele case din sat, prin suieratul vantului a intuit un zgomot ciudat, un ropot mai intai vag, apoi din e in ce mai puternic, crescand mereu, amenintator. Si cand ea, saraca, se pregatea ingrozita sa vada pamantul crapandu-se de cutremur, pe langa ea au tasnit in salturi nebune o multime de iepuri salbatici, inconjurand-o, lovindu-se de picioarele ei si pierzandu-se in intunericul din fata ei.
exact ca bunica lui Bala care vedea in drumul ei spre scoala cerbi, in satul ala din Covasna.
Stateam amandoua pe bancuta in curte si, pentru ca Cerbul de aur s-a terminat, faceam conversatie vorbind despre vreme. Subiectul s-a epuizat repede si eu, amintindu-mi de serviciu, am intrat in depresie.
Bunica-mea, acum pensionara, a inceput sa imi povesteasca despre serviciul ei. Era obligata ca, de cateava ori pe saptamana sa mearga in nicte sate din vecinatate, singura, pe drumuri desfundate si pustii, purtand o sacosa plina de bani (a fost contabila). Transport nu. Se trezea la ora 5 , in ierni viscoloase si pleca asa, singura, prin nameti, mergand cate 15 kilometri pe jos.
Intr-o astfel de dimineata, cand afara era inca bezna si bunica-mea abia lasase in urma ei ultimele case din sat, prin suieratul vantului a intuit un zgomot ciudat, un ropot mai intai vag, apoi din e in ce mai puternic, crescand mereu, amenintator. Si cand ea, saraca, se pregatea ingrozita sa vada pamantul crapandu-se de cutremur, pe langa ea au tasnit in salturi nebune o multime de iepuri salbatici, inconjurand-o, lovindu-se de picioarele ei si pierzandu-se in intunericul din fata ei.
exact ca bunica lui Bala care vedea in drumul ei spre scoala cerbi, in satul ala din Covasna.
sunt bogata. am multe lucruri inutile
detin:
-o bucata de oglinda ce a fost transata in fata mea si mi-a provocat o taietura la degetul aratator;
-un trepied urat ce va fi returnat de urgenta la anticariat; (dropsurile silvana din suport au fost consumate din cauza unei scaderi bruste a glicemiei);
-o bucata de piatra cubica din pavajul de pe franceza, primita in dar;
-o hartie poroasa, frumoasa, cu o poveste nescrisa;
-un cercel desperecheat + un inel fara piatra;
-o migrena perpetua - toamna nu imi prieste;
- amici;
-o gramada de stari contradictorii care se succed de la o secunda la alta;
-par + unghii;
-o bucata de oglinda ce a fost transata in fata mea si mi-a provocat o taietura la degetul aratator;
-un trepied urat ce va fi returnat de urgenta la anticariat; (dropsurile silvana din suport au fost consumate din cauza unei scaderi bruste a glicemiei);
-o bucata de piatra cubica din pavajul de pe franceza, primita in dar;
-o hartie poroasa, frumoasa, cu o poveste nescrisa;
-un cercel desperecheat + un inel fara piatra;
-o migrena perpetua - toamna nu imi prieste;
- amici;
-o gramada de stari contradictorii care se succed de la o secunda la alta;
-par + unghii;
luni, 7 septembrie 2009
luni, 31 august 2009
last cup of sorrow. and pack of cigarettes.
decizie finala si irevocabila: MA LAS DE FUMAT. si de data asta pe bune.
azi am rams fara tigari la mijlocul cafelei. nu am putut sa vad partea plina a cestii. mi-am facut monetarul, situatia era dramatica. e nevoie de rabdare pentru a dibui 3,5 de lei atunci cand stii ca nu ii ai. am realizat ca bucuria descoperirii de la kinder surprise e cacat pe langa satisfactia de a gasi o moneda de 5 bani in locul in care te astepti mai putin. memoria lucreaza, inversand cronologia, pentru a fixa locul in care, la un moment dat, retina a inregistrat o moneda cazuta pe jos, senzorii tactili au intuit protuberenta unui buzunar cu captuseala rupta. cartile, cutiile de bijuterii, gentile vechi, buzunarele devin potentiale pusculite si sunt luate la mana cu perseverenta.
o ora mai tarziu ieseam din casa victoriasa cu o poseta plina de marunt pe care l-am inmanat vanzatorului.
"Sa stiti ca de maine tigarile se cumpesc cu 4 bani", m-a avertizat el prevazator.
azi am rams fara tigari la mijlocul cafelei. nu am putut sa vad partea plina a cestii. mi-am facut monetarul, situatia era dramatica. e nevoie de rabdare pentru a dibui 3,5 de lei atunci cand stii ca nu ii ai. am realizat ca bucuria descoperirii de la kinder surprise e cacat pe langa satisfactia de a gasi o moneda de 5 bani in locul in care te astepti mai putin. memoria lucreaza, inversand cronologia, pentru a fixa locul in care, la un moment dat, retina a inregistrat o moneda cazuta pe jos, senzorii tactili au intuit protuberenta unui buzunar cu captuseala rupta. cartile, cutiile de bijuterii, gentile vechi, buzunarele devin potentiale pusculite si sunt luate la mana cu perseverenta.
o ora mai tarziu ieseam din casa victoriasa cu o poseta plina de marunt pe care l-am inmanat vanzatorului.
"Sa stiti ca de maine tigarile se cumpesc cu 4 bani", m-a avertizat el prevazator.
duminică, 30 august 2009
De ce uram/iubim Bucurestiul?
Pentru ca nu ne lasa uneori alternativa.
Stau in mijlocul strazii si nu ma pot decide ce e. un oras strivit, molestat, care scanceste, cu ultimele forte, abia respirand..sau un organism pervertit ce se dezvoltat desantat, cu steroizi si paraziti, cu mirosul unui cadavru printre flori.
orasul asta care izbucneste de viata in unele zile si impietreste sub praf in altele.
cu statuile lui, cu ciorile, cu ultimul palarier mestesugar cu cersetorul cu icoana atarnata de gat si gangurile mirosind a urina si oamenii grabiti si treptele care te gazduiesc si orasul paralel al mansardelor si fatadelor cu ingeri, cu cet-uri gri si terase zgomotoase, cu strazi desfundate, cu oameni care iti pot schimba viata.
Stau in mijlocul strazii si nu ma pot decide ce e. un oras strivit, molestat, care scanceste, cu ultimele forte, abia respirand..sau un organism pervertit ce se dezvoltat desantat, cu steroizi si paraziti, cu mirosul unui cadavru printre flori.
orasul asta care izbucneste de viata in unele zile si impietreste sub praf in altele.
cu statuile lui, cu ciorile, cu ultimul palarier mestesugar cu cersetorul cu icoana atarnata de gat si gangurile mirosind a urina si oamenii grabiti si treptele care te gazduiesc si orasul paralel al mansardelor si fatadelor cu ingeri, cu cet-uri gri si terase zgomotoase, cu strazi desfundate, cu oameni care iti pot schimba viata.
miercuri, 5 august 2009
home, sweet home..
Ce imi place sa ma intorc din excursii!!! Mai ales cand stiu ca dupa o zi o sa imi fac din nou bagajul :D
Astazi m-am intors dupa o plecare de aproape 3 saptamani. Perioada excursiei in care am fost plecata este, in general, direct proportionala cu bucuria cu care ma asteapta cei de acasa:
1 saptamana = ai mei scurteaza vizita in care au fost plecati ca sa vina mai repede acasa si sa stam la taclale.
2 saptamani = mama imi face salata de rosii (productie din gradina personala) si Andrei ma ia cu masina de la tramvai.
3 saptamani = mama ma intreaba la telefon, cu 3 zile inainte, ce vreau sa mananc, o eventuala vizita la prieteni se amana, iar Andrei vine sa ma ia de-a dreptul de la gara.
la reuniunea ad-hoc am fost updatata cu urmatoarele vesti:
- mama a fost internata in spital si se va opera. evident, la telefon mi s-au ascuns aceste informatii, chipurile sa nu ma ingrijorez. mama se dadea curajoasa, dar s-a scapat cand a mentionat ca a plans de frica cand a aflat de operatie. m-am simtit ca un kkt.
- Ozzy si Nero s-au batut din nou, de data asta prin gard. Cauza a fost cea obisnuita, gelozia feroce a lui Ozzy. Pentru calmarea spiritelor s-a folosit, ca de obicei, furtunul cu apa. Botul lui Nero a sangerat un pic vreo 2 zile.
- catelusa de pripas a fost in final adoptata. precizare inutila avand in vedere ca am gasit-o instalata pe hol
- catelusa a fost botezata Nikita, Andrei a fost nashul. Se pare ca raspunde la nume si judecand dupa mofturile pe care le face la mancare, a avut candva stapan (aici mi s-a povestit detaliat meniul preferat al Nikitei).
mama mi-a povestit o faza interesanta despre una dintre colegele ei de salon, de la municipal. Femeia era sarita si era acolo din cauza unei rani care i se vindeca f greu si pe care o tot zgarma. Din cauza asta, pe timpul noptii i se legau mainile pentru ca isi scotea tot timpul pansamentul si umbla la rana.
Familia ei (fiu, nora si un nepot) murise intr-un accident de masina. I ramasese insa un nepot care nu era in masina in timpul accidentului. Femeia a innebunit din cauza socului si le teroriza pe celelate bolnave urland cat era ziua de luunga: "Claudio, mesteca si tu in oala aia cu mancare", "Pune mancarea in frigider!", "Catalin, a venit taicatu de la serviciu?", "Du-te si cumpara portocale ca maine e Ajunul si trebuie sa impartim copiilor portocale!", "Claudio, trebuie sa facem ciorba de burta. Taie burta bucati mici si pune-le la fiert".
Incheierea mamei a fost "tot ce spunea era perfect valabil, dadea sfaturi foarte interesante, doar ca nu se potriveau cu realitatea".
vineri, 26 iunie 2009
Status = Messenger invisible detector + invisible = online
Ma seaca promovarea spionajului tehnologic si toata multitudinea de metode pe care le folosim sa mintim, sa ne ascundem identitatea (fugind de responsabilitate si de noi), si sa ne satisfacem curiozitatile voyeuriste.
Ma seaca ingrozitor faptul ca pe mess poti sta invisible. culmea, ma seaca dar o fac si eu tot timpul. promit solemn sa renunt la asta daca dobitocii din lista mea promit la randul lor sa se intrebe, inainte de a ma asedia cu intrebari si linkuri, ce inseamna bulina aia rosie cu o liniuta in ea.
Ma seaca, si mai tare, faptul ca exista messenger detector. mi se pare un serviciu pervers de contraspionaj, nu o modalitate de a contracara spionajul.
Oricum, parca cu cat suntem mai conectati prin net, cu atat mai sociofobi devenim. De fiecare data cand mai bag pe cineva in lista de messenger am o strangere de inima, si nu de bucurie. nu stiu de ce. am ajuns sa am relatii, as indrazni sa spun complexe, daca nu profunde apasand niste butoane. lista de messenger care nu ma mai incape, ca sa parafrazez articolul lui Dollores.
Ma emotionez ca vad un smiley, e aiurea, in loc sa fiu imprsionata de un oftat sau de o cuta pe fruntea cuiva, sau de mirosul lui, sau de o privire..
Si mai e ceva. ceva care se numeste google si care stocheaza cele mai nebanuite lucruri si uneori lipsite de importanta lucruri. si odata ce ti-ai lasat amprenta undeva, pe un blog, pe un site, pe un formular electronic, sau aiurea, poti fi sigur ca poti fi gasit, ca se fac legaturi si se updateaza prezenta ta si ca, o cautare bine ticluita si un simplu click te poate scormoni.
Ma seaca ingrozitor faptul ca pe mess poti sta invisible. culmea, ma seaca dar o fac si eu tot timpul. promit solemn sa renunt la asta daca dobitocii din lista mea promit la randul lor sa se intrebe, inainte de a ma asedia cu intrebari si linkuri, ce inseamna bulina aia rosie cu o liniuta in ea.
Ma seaca, si mai tare, faptul ca exista messenger detector. mi se pare un serviciu pervers de contraspionaj, nu o modalitate de a contracara spionajul.
Oricum, parca cu cat suntem mai conectati prin net, cu atat mai sociofobi devenim. De fiecare data cand mai bag pe cineva in lista de messenger am o strangere de inima, si nu de bucurie. nu stiu de ce. am ajuns sa am relatii, as indrazni sa spun complexe, daca nu profunde apasand niste butoane. lista de messenger care nu ma mai incape, ca sa parafrazez articolul lui Dollores.
Ma emotionez ca vad un smiley, e aiurea, in loc sa fiu imprsionata de un oftat sau de o cuta pe fruntea cuiva, sau de mirosul lui, sau de o privire..
Si mai e ceva. ceva care se numeste google si care stocheaza cele mai nebanuite lucruri si uneori lipsite de importanta lucruri. si odata ce ti-ai lasat amprenta undeva, pe un blog, pe un site, pe un formular electronic, sau aiurea, poti fi sigur ca poti fi gasit, ca se fac legaturi si se updateaza prezenta ta si ca, o cautare bine ticluita si un simplu click te poate scormoni.
joi, 25 iunie 2009
"Cele mai grele lucruri in viata sunt inceputurile"
Oamenii nu inceteaza sa ma uimeasca. ceea ce, intr-un fel, e bine.
observ oricum ca experientele se compenseaza. si ar mai fi ceva, desi, imi e nu-stiu-cum sa incerc sa explic.
astazi am realizat, pe malul lacului herastrau, ca viata ne aduce impreuna cu motive bine intemeiate. daca vrem sau nu sa ascultam soaptele pe care ni le susura in ureche, daca vrem sau nu sa luam aminte la semnele discrete pe care ni le presara pe poteca...este problema noastra. as vrea uneori sa fiu intru in mintea celui care loveste, minte si fuge, sa incerc sa-i detectez mecanismele. ii lipseste ceva sau ii prisoseste?
ma obisnuisem sa cred ca oamenii sunt egoisti si focusati obsesiv pe binele personal. si am aflat ca exista persoane care isi dau sangele pentru niste necunoscuti. pentru ca e simplu, pentru ca inteleg asta si, mai ales, pentru ca e atat de usor sa salvezi o viata.
puteam sa jur ca ultimul om viu, liber si sanatos a fost surghiunit de mult si ca urmasii lui si-au pierdut gena in imperecheri succesive cu specimene iradiate si bolnave de frica. si I. mi-a spus simplu, fara metafore de prisos, povestea lui, de parca ar fi citit-o dintr-o carte cu basme sar ar fi plasmuit-o atunci, pe loc, special pentru un bolnav pe patul de moarte, care tanjeste sa auda o istorie cu final fericit, una adevarata.
stiu ca atunci cand simturile se tocesc e din ce in ce mai greu sa te multumesti cu putin. realitatea e ca un drog care ne inmoaie, scazandu-ne imunitatea si toleranta. si de nicaieri, un misionar fara gluga sau ecuson, iti iese in cale si iti povesteste cat de draga ii este Ciuleandra, si cand Ciuleandra este o iapa de la o herghelie din Bistrita nu ai cum sa nu zambesti. si cand omul din fata ta zambeste senin chiar daca iti povesteste, cu durere muta, cum cancerul din suflet se trateaza cu faina, apa proaspata si sare, framantate viguros la ora rasaritului, atunci, abia atunci realizezi cate false probleme ne pun la incercare dorinta de a trai.
as putea scrie o poveste dar mi-e frica. unii oameni, ca si cuvintele care, rostite prea des, se sleiesc, nu trebuie intalniti decat pe marginea prapastiei. iti ies singuri in cale, ca ingerii pazitori si ca mos craciun. si dupa ce ii saruti pe frunte trebuie sa-i lasi sa plece. in siberia, sau acolo unde este nevoie de ei si unde nu obosesc niciodata sa porneasca la drum, cu un rucsac si cu credinta.
mi-am inmormantat credinta si frenezia de a descoperi intr-un singur om si hazardul mi-a dat o mana de ajutor. mi-a aratat ca suntem blestemati sa dezamagim, intr-un fel sau altul, si ca pentru toate darurile pe care le oferim platim un pret. ca zborul tau este caderea mea si ca lanturile pot fi si de matase. dar tocmai pentru ca lucrurile astea se compenseaza putem oricand sa ne luam rucsacul in spate si sa pornim mai departe.
pana la urma, ideea e sa nu ne oprim niciodata din cautare.
observ oricum ca experientele se compenseaza. si ar mai fi ceva, desi, imi e nu-stiu-cum sa incerc sa explic.
astazi am realizat, pe malul lacului herastrau, ca viata ne aduce impreuna cu motive bine intemeiate. daca vrem sau nu sa ascultam soaptele pe care ni le susura in ureche, daca vrem sau nu sa luam aminte la semnele discrete pe care ni le presara pe poteca...este problema noastra. as vrea uneori sa fiu intru in mintea celui care loveste, minte si fuge, sa incerc sa-i detectez mecanismele. ii lipseste ceva sau ii prisoseste?
ma obisnuisem sa cred ca oamenii sunt egoisti si focusati obsesiv pe binele personal. si am aflat ca exista persoane care isi dau sangele pentru niste necunoscuti. pentru ca e simplu, pentru ca inteleg asta si, mai ales, pentru ca e atat de usor sa salvezi o viata.
puteam sa jur ca ultimul om viu, liber si sanatos a fost surghiunit de mult si ca urmasii lui si-au pierdut gena in imperecheri succesive cu specimene iradiate si bolnave de frica. si I. mi-a spus simplu, fara metafore de prisos, povestea lui, de parca ar fi citit-o dintr-o carte cu basme sar ar fi plasmuit-o atunci, pe loc, special pentru un bolnav pe patul de moarte, care tanjeste sa auda o istorie cu final fericit, una adevarata.
stiu ca atunci cand simturile se tocesc e din ce in ce mai greu sa te multumesti cu putin. realitatea e ca un drog care ne inmoaie, scazandu-ne imunitatea si toleranta. si de nicaieri, un misionar fara gluga sau ecuson, iti iese in cale si iti povesteste cat de draga ii este Ciuleandra, si cand Ciuleandra este o iapa de la o herghelie din Bistrita nu ai cum sa nu zambesti. si cand omul din fata ta zambeste senin chiar daca iti povesteste, cu durere muta, cum cancerul din suflet se trateaza cu faina, apa proaspata si sare, framantate viguros la ora rasaritului, atunci, abia atunci realizezi cate false probleme ne pun la incercare dorinta de a trai.
as putea scrie o poveste dar mi-e frica. unii oameni, ca si cuvintele care, rostite prea des, se sleiesc, nu trebuie intalniti decat pe marginea prapastiei. iti ies singuri in cale, ca ingerii pazitori si ca mos craciun. si dupa ce ii saruti pe frunte trebuie sa-i lasi sa plece. in siberia, sau acolo unde este nevoie de ei si unde nu obosesc niciodata sa porneasca la drum, cu un rucsac si cu credinta.
mi-am inmormantat credinta si frenezia de a descoperi intr-un singur om si hazardul mi-a dat o mana de ajutor. mi-a aratat ca suntem blestemati sa dezamagim, intr-un fel sau altul, si ca pentru toate darurile pe care le oferim platim un pret. ca zborul tau este caderea mea si ca lanturile pot fi si de matase. dar tocmai pentru ca lucrurile astea se compenseaza putem oricand sa ne luam rucsacul in spate si sa pornim mai departe.
pana la urma, ideea e sa nu ne oprim niciodata din cautare.
marți, 23 iunie 2009
gata
m-am gandit sa mai caut si sa adaug un petic la mirarea de a fi gasit. si toata survolarea asta inconstienta, cu mult deasupra blocurilor, si a macaralelor si a norilor m-a depus, usor, in acelasi loc, dar care se schimbase de mult.
marți, 5 mai 2009
Mi-am luat spray paralizant
adica l-am primit.
azi, traversand intersectia de la unirii in spatele a doi retarzi beti, care parea ca vor sa se sinucida aruncandu-se in fata masinilor, m-am simtit mai safe.
si in tramvaiul 32 am fost chiar calma desi ma flancasera 2 cocalari.
e bine.
azi, traversand intersectia de la unirii in spatele a doi retarzi beti, care parea ca vor sa se sinucida aruncandu-se in fata masinilor, m-am simtit mai safe.
si in tramvaiul 32 am fost chiar calma desi ma flancasera 2 cocalari.
e bine.
duminică, 26 aprilie 2009
spray-ul paralizant - cel mai bun prieten al oamenilor paşnici, care aşteaptă tramvaiul la ora 21 în Bucureşti
-Da-mi si mie o ţigară.
parcă a aparut din neant, eu sunt cu mintea în altă parte, cum să găsesc nişte raceri, ce iso să bag pentru o poză ok noaptea, cum să obţin declaraţii, bla, bla..
-N-am. şi nu mint când spun asta. back to iso.
- Atunci dă-mi zece mii.
ce, e tot aici? mă uit mai cu atenţie. ezit, dar mint fără ruşine.
- Să mori tu că n-ai?
- N-am, pe bune, chiar n-am zece mii.
- Atunci dă-mi 50 de mii.
mă uit tot mai neliniştită după tramvai, chiar dacă asta înseamnă să o scap din privire. Nu ştiu ce va urma.
-Tu n-auzi să-mi dai zece mii?...rămân cufundată în tăcere, privind un tramvai invizibil.
Şi dacă te controlez şi găsesc bani ce-ţi fac? fă, n-auzi?
nu-mi dau seama de vârstă, dar e posibil să fie chiar mai mică decât mine, dar genul ăla, îmbătrânit prematur. chiar şi aşa, după o scurta analiză, renunţ la posibilitatea unei confruntări fizice - de când frati-miu a crescut şi nu ne mai luăm la bătaie mi-am pierdut antrenamentul. şi am un rucsac de 5 kile în spate.
conştientizând absurdul situaţiei mă folosesc de retorică.
- De ce să îţi dau? Ne cunoaştem de undeva?
- Dă-mi, fă, 50 de mii că te bat şi-ţi iau şi banii şi telefonul.
Apelez la varianta intimiantă (în mintea mea, desigur)
-Sun la poliţie!, dar craca speranţei îmi e tăiată, scurt, de sub picioare:
-Şi ce-o să-mi facă poliţia?
...
-Dă-mi 10 mii..nici nu sunt pentru mine, pentru taică-miu că are nevoie de două fiole de Aulin..
mă răsucesc pe călcâie şi mă îndrept spre un taxi, oprit la semafor, diversiune. mă aşteptam la un cuţit ceva, împlântat între coaste. ultimul lucru de care îmi amintesc a fost un şuierat de flegmă.
parcă a aparut din neant, eu sunt cu mintea în altă parte, cum să găsesc nişte raceri, ce iso să bag pentru o poză ok noaptea, cum să obţin declaraţii, bla, bla..
-N-am. şi nu mint când spun asta. back to iso.
- Atunci dă-mi zece mii.
ce, e tot aici? mă uit mai cu atenţie. ezit, dar mint fără ruşine.
- Să mori tu că n-ai?
- N-am, pe bune, chiar n-am zece mii.
- Atunci dă-mi 50 de mii.
mă uit tot mai neliniştită după tramvai, chiar dacă asta înseamnă să o scap din privire. Nu ştiu ce va urma.
-Tu n-auzi să-mi dai zece mii?...rămân cufundată în tăcere, privind un tramvai invizibil.
Şi dacă te controlez şi găsesc bani ce-ţi fac? fă, n-auzi?
nu-mi dau seama de vârstă, dar e posibil să fie chiar mai mică decât mine, dar genul ăla, îmbătrânit prematur. chiar şi aşa, după o scurta analiză, renunţ la posibilitatea unei confruntări fizice - de când frati-miu a crescut şi nu ne mai luăm la bătaie mi-am pierdut antrenamentul. şi am un rucsac de 5 kile în spate.
conştientizând absurdul situaţiei mă folosesc de retorică.
- De ce să îţi dau? Ne cunoaştem de undeva?
- Dă-mi, fă, 50 de mii că te bat şi-ţi iau şi banii şi telefonul.
Apelez la varianta intimiantă (în mintea mea, desigur)
-Sun la poliţie!, dar craca speranţei îmi e tăiată, scurt, de sub picioare:
-Şi ce-o să-mi facă poliţia?
...
-Dă-mi 10 mii..nici nu sunt pentru mine, pentru taică-miu că are nevoie de două fiole de Aulin..
mă răsucesc pe călcâie şi mă îndrept spre un taxi, oprit la semafor, diversiune. mă aşteptam la un cuţit ceva, împlântat între coaste. ultimul lucru de care îmi amintesc a fost un şuierat de flegmă.
sâmbătă, 25 aprilie 2009
Buna dimineata - o fi fost
Cam asta se intampla la mine in gradina la ora la care, mai nou, trebuie sa ma trezesc. (in conditiile in care intarzii oricum vreo ora la job).
miercuri, 22 aprilie 2009
Un monument pentru shaormăriile strategice
Metroul era mult mai gălăgios acum doi ani şi patru luni, când am coborât definitiv scările rulante. În plus, mirosea într-un fel anume, un damf greu, de ulei ars, ce rămânea în nări ore întregi după. Oamenii care-l populau erau altfel proiectaţi, prea gălăgioşi sau prea tăcuţi. Unii se conectau la fire, şi le înfigeau în urechi, probabil ca să nu asurzească din cauza metroului. Îi auzeam şi-i vedeam pe toţi şi-i urmăream cum se buluceau pe scări, încercând să ghicesc pe unde ar veni ieşirea mea.
Ieşirea n-am mai găsit-o şi am rămas la metrou. Am avut timp să-l îmblânzesc staţie după staţie, până am desenat din el o hartă. Peste ea am suprapus clădirile care ar veni deasupra, pieţele de maşini, service-urile auto, McDrive-urile, intersecţiile, cursul Dâmboviţei şi shaormăriile. Cu shaormăriile a fost cel mai ciudat, nu le înţelegeam la început importanţa strategică, nu puteam să pricep ce au castraveţii muraţi dinăuntru cu varza şi cu puii zgâriaţi de pe rotisor. Acum aş ridica un monument al shaormăriei. „Aici s-a ridicat prima shaormărie şi de atunci bucureştenii sunt fericiţi în graba lor“, atât să scrie dedesubt. Nu, aş mai pune ceva: „Cu dragoste, pentru oraşul de deasupra, pe care nu-l înţeleg cu totul“.
(Îmi iau libertatea de a posta textul asta întrucât se găseşte oricum, în Evz şi pentru că poate fi o pagină din jurnalul oricărui provincial, aterizat în, asimiat (nu pe deplin) de oraş)
Mulţumesc, Vlad.
Ieşirea n-am mai găsit-o şi am rămas la metrou. Am avut timp să-l îmblânzesc staţie după staţie, până am desenat din el o hartă. Peste ea am suprapus clădirile care ar veni deasupra, pieţele de maşini, service-urile auto, McDrive-urile, intersecţiile, cursul Dâmboviţei şi shaormăriile. Cu shaormăriile a fost cel mai ciudat, nu le înţelegeam la început importanţa strategică, nu puteam să pricep ce au castraveţii muraţi dinăuntru cu varza şi cu puii zgâriaţi de pe rotisor. Acum aş ridica un monument al shaormăriei. „Aici s-a ridicat prima shaormărie şi de atunci bucureştenii sunt fericiţi în graba lor“, atât să scrie dedesubt. Nu, aş mai pune ceva: „Cu dragoste, pentru oraşul de deasupra, pe care nu-l înţeleg cu totul“.
(Îmi iau libertatea de a posta textul asta întrucât se găseşte oricum, în Evz şi pentru că poate fi o pagină din jurnalul oricărui provincial, aterizat în, asimiat (nu pe deplin) de oraş)
Mulţumesc, Vlad.
Muzica de după-amiză şi un Maşkin contemporan
Cişmigiu
După-amiză leneşă, primăvara zglobie.
De pe o bancă se prelinge un individ blond. S-a descălţat transformând parcul într-o prelungire a sufrageriei personale. Picioarele interminabile, încrucişate, se termină cu nişte tălpi gigantice, ce se odihnesc pe doi bocanci uriaşi, scoşi parcă dintr-o ladă cu vechituri sau dintr-o cazarmă, la mulţi ani după încetarea războiului în care au fost târâţi.
În mâini i se odihneşte un volum creponat de atâta frunzăreală, o ediţie franţuzească din Idiotul.
miercuri, 15 aprilie 2009
E foarte simplu, e un joc
Cand cuvintele isi sleiesc substanta si nervii se dizolva ne salveaza muzica.
I-am imprumutat ceva cuiva, dar nu mai stiu ce si cui
Multe s-au ratacit sau se odihnesc acum pe rafturi straine.
Patesc asta de cand ma stiu. Cand un lucru, in special carte, imi place FOARTE mult, simt nevoia sa il dau mai departe. sa il recomand, laud, comentez, elogiez si pe urma sa il instrainez. Tanjesc dupa el o vreme apoi, inevitabil, uit cui l-am imprumutat. Am incercat sa fac liste. Le-am pierdut. Am intrebat. Nimic.
Ciudat, chiar si asa, ceva ma facea sa imi infrang parerile de rau. Cineva se bucura, la randul lui, de un lucru de care eu si eu m-am bucurat :) se bucura datorita mie. si cartea mea, in loc sa isi sfarseasca drumul in biblioteca mea, a mai castigat un suflet.
Bine, uneori gargara asta nu functioneaza si atunci imi cumpar iarasi cartea pe care i-am dat-o dumnezeu-stie-cui.
dar cel mai nasol e atunci cand le dau altora in dar lucruri pe care mi le doresc eu. se intampla.
Patesc asta de cand ma stiu. Cand un lucru, in special carte, imi place FOARTE mult, simt nevoia sa il dau mai departe. sa il recomand, laud, comentez, elogiez si pe urma sa il instrainez. Tanjesc dupa el o vreme apoi, inevitabil, uit cui l-am imprumutat. Am incercat sa fac liste. Le-am pierdut. Am intrebat. Nimic.
Ciudat, chiar si asa, ceva ma facea sa imi infrang parerile de rau. Cineva se bucura, la randul lui, de un lucru de care eu si eu m-am bucurat :) se bucura datorita mie. si cartea mea, in loc sa isi sfarseasca drumul in biblioteca mea, a mai castigat un suflet.
Bine, uneori gargara asta nu functioneaza si atunci imi cumpar iarasi cartea pe care i-am dat-o dumnezeu-stie-cui.
dar cel mai nasol e atunci cand le dau altora in dar lucruri pe care mi le doresc eu. se intampla.
miercuri, 1 aprilie 2009
teorii
De ce toate teoriile conspiratiei sunt distopii? de ce conspiratia duce neaparat cu gandul la ceva nasol?
daca lumea in care traim azi e una dubioasa, nesanatoasa, daca, sa zicem, am sti sigur (sic) ca la conducerea ei sunt doar incompetenti cu cravata sau afaceristi pentru care incalzirea globala e doar o metoda de specula, de ce nu s-ar realiza o conspiratie pozitiva, care sa dea peste cap sistemul, sa-l faca asa cum trebuie?
M-am apucat simultan de '1984' (1949) si de 'minunata lume noua'...nu ma pot hotari ce, cum e mai freaky.
-despre Aldous Huxley: In Scopuri şi mijloace explica faptul ca in civilizatiile moderne majoritatea oamenilor doresc o lume a libertatii, pacii, dreptatii, si dragostei fratesti, desi nu au nici cea mai vaga idee cum sa o realizeze.
-despre George Orwell: socialist convins, a plecat în Spania în decembrie 1936 ca să devină corespondent de război în timpul războiului civil spaniol. S-a alăturat însă ca voluntar Diviziei Lenin din Barcelona, unitate condusă de Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă (PMUM).
daca lumea in care traim azi e una dubioasa, nesanatoasa, daca, sa zicem, am sti sigur (sic) ca la conducerea ei sunt doar incompetenti cu cravata sau afaceristi pentru care incalzirea globala e doar o metoda de specula, de ce nu s-ar realiza o conspiratie pozitiva, care sa dea peste cap sistemul, sa-l faca asa cum trebuie?
M-am apucat simultan de '1984' (1949) si de 'minunata lume noua'...nu ma pot hotari ce, cum e mai freaky.
-despre Aldous Huxley: In Scopuri şi mijloace explica faptul ca in civilizatiile moderne majoritatea oamenilor doresc o lume a libertatii, pacii, dreptatii, si dragostei fratesti, desi nu au nici cea mai vaga idee cum sa o realizeze.
-despre George Orwell: socialist convins, a plecat în Spania în decembrie 1936 ca să devină corespondent de război în timpul războiului civil spaniol. S-a alăturat însă ca voluntar Diviziei Lenin din Barcelona, unitate condusă de Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă (PMUM).
hypothetical to do list
Lucruri minunate pe care nu le fac din lene, ignoranta & lipsa de vlaga, determinare si nebunie, pretextand tot felul de kkt-uri (existenta jobului+insuficienta banilor+absenta timpului):
1. jucarii pentru oameni mari, dar si pentru oameni mici - asa, ca momiji, multe, colorate, destepte.
2. cutii-jucarii, pentru jucariile de la pct 1.
3. calatorii la/in:
a. Timisoara, Cluj, Alba-Iulia
b. Kosovo, Grecia, Serbia.
c. India, Mexic, China.
4. fundatia care, prin intermediul proiectelor cu finantare europeana si al petrecerilor, aduna bani pentru idei destepte - ca aia cu casele eco, in forma de ou, pentru homelessi
1. jucarii pentru oameni mari, dar si pentru oameni mici - asa, ca momiji, multe, colorate, destepte.
2. cutii-jucarii, pentru jucariile de la pct 1.
3. calatorii la/in:
a. Timisoara, Cluj, Alba-Iulia
b. Kosovo, Grecia, Serbia.
c. India, Mexic, China.
4. fundatia care, prin intermediul proiectelor cu finantare europeana si al petrecerilor, aduna bani pentru idei destepte - ca aia cu casele eco, in forma de ou, pentru homelessi
luni, 16 martie 2009
Ideea e sa nu te opresti niciodata din cautare
Am cautat caii si am gasit asta:
Si zau ca nu ne-am suparat.
Nu stiu cat am stat si oricum, ma indoiesc ca acolo exista timpul.
Ca si Fat-Frumos care trece de incercarile initiatice pentru a fi demn de mana printesei si de titulatura de urmas al regelui, noi am trecut cu bine de Gaura din Gard, in care destinul ne-a aruncat imediat ce am iesit in soseaua Petricani. demonul gaurii, responsabil cu paza campului de gunoaie, era probabil la wc sau, innebunit de singuratate, se aruncase intr-un lac - Tei dupa toate probabilitatile.
Fortuna ne-a luat sub aripa ei ocrotitoare si la trecerea pe langa Adapostul Toaletelor, astfel incat am trecut si de acest obstacol fara incidente majore - cele minore au vizat doar atacurile de panica succedate de hohote de ras.
E bine ca exista locuri. si e genial sa le vezi.
Zambetul de fotograf. sau bucuria unei descoperiri (kinder surprise)
o usa de frigider sprijinita intr-o lopata - o ciudatenie in oricare alt context
Si zau ca nu ne-am suparat.
Nu stiu cat am stat si oricum, ma indoiesc ca acolo exista timpul.
Ca si Fat-Frumos care trece de incercarile initiatice pentru a fi demn de mana printesei si de titulatura de urmas al regelui, noi am trecut cu bine de Gaura din Gard, in care destinul ne-a aruncat imediat ce am iesit in soseaua Petricani. demonul gaurii, responsabil cu paza campului de gunoaie, era probabil la wc sau, innebunit de singuratate, se aruncase intr-un lac - Tei dupa toate probabilitatile.
Fortuna ne-a luat sub aripa ei ocrotitoare si la trecerea pe langa Adapostul Toaletelor, astfel incat am trecut si de acest obstacol fara incidente majore - cele minore au vizat doar atacurile de panica succedate de hohote de ras.
E bine ca exista locuri. si e genial sa le vezi.
Zambetul de fotograf. sau bucuria unei descoperiri (kinder surprise)
o usa de frigider sprijinita intr-o lopata - o ciudatenie in oricare alt context
marți, 10 martie 2009
niciodata nu retin concluziile. procesul premergator se labarteaza ca o vegetatie parazita
Era un pic ciudat sa merg pe strada abia reusind sa potolesc umbrela. Nu stiu daca mai ploua dar aveam impresia ca o sa ma protejeze macar un pic de vant, cand colo eram ca o mary poppins depasita de situatie. si mai era si foamea. abia cand mi-am dat seama ca mi-e rau de foame si am vrut sa fac schimbul cinstit bancnota - produs alimentar, am realizat ca nu am niciun leu asupra mea. caram, in schimb, in geanta un dosar greu. pe mine ma cocosa iar pe altii, in orice tara ceva mai evoluata decat bangladesh, i-ar fi bagat la parnaie.
si asa, ploaia scremuta, sau poate doar limba pantofului defect, care se incapataneaza sa se deplaseze spre dreapta, lasand sa se vada indecent un petic de ciorap si sa patrunda frigul (poate de-aia imi si era frig, se strecura pe-acolo si se infiltra in tot corpul) m-au lasat sa descopar ca:
1. sunt de o lasitate profunda
2. nu voi fi niciodata 'profi' in 'cariera'
Ambele concluzii m-au linistit si m-au facut sa rasuflu usurata.
A. De cand ma stiu, lasitatea ma face curajoasa. iar la un moment dat, am gasit in momentele de lasitate, pe langa o cantitate insemnata de dezgust, si ceva satisfactii maruntele.
atunci cand ma simt filata, atacata sau incoltita de potentiali criminali in serie, alcoolizati, tupeisti, etc. ma intorc spre ei si intru in vorba pe un ton extrem de serios si politicos. in cultura populara strategia se numeste "a te face frate cu dusmanul". Rezultatul e invariabil acelasi***. elementul negativ va fi atat de socat ca e tratat ca o fiinta umana incat se va adapta automat tonului. se desumfla vizibil, ezita, si raspunde intr-un limbaj articulat. adica el are placa pregatita, gesturile sunt reflexe, abia asteapta sa izbucneasca, sa injure, oracaie, jigneasca, loveasca, dar nimic nu-l bulverseaza mai tare ca tratamentul civilizat.
am patit-o intr-o vara pe o strada dosnica, luuunga, din crangasi, pe care nu se mai vedea nimeni in afara de mine. si de vreo 15 muncitori. cu exceptia a doi-trei indivizi care sprijineau niste lopeti, ceilalti zaceau la marginea drumului, doborati de lene. aparitia mea a fost semnalata cu chiote si fluieraturi inca de la distanta la care imi pareau niste insecte. scenariul care mi s-a conturat in minte nu era deloc optimist: ma asteptam la maini pe fund, comentarii obscene, obiecte aruncate in mine. finalul putea fi unul singur - eu plangand de nervi.
pentru ca sunt prea lasa sa ma iau cu ei in gura sau sa raspund la vreo jignire, am facut singurul lucru care m-ar fi putut salva. mi-am spus ca toate observatiile spuse in gura mare la adresa unor organe ce ne diferentiaza sunt doar o iluzie. si cand am ajuns in dreptul lor am deviat de la traseu, am coborat de pe trotuar, am traversat si am mers tinta la cel mai apropiat specimen. mi-am infipt privirile in ochii lui si l-am intrebat de cutare strada cu seriozitatea si politetea cu care m-as fi adresat unui domn cu joben. nu, reverenta n-am facut.
***(a se citi - printr-un noroc chior, nu mi-am furat-o. inca)
si asa, ploaia scremuta, sau poate doar limba pantofului defect, care se incapataneaza sa se deplaseze spre dreapta, lasand sa se vada indecent un petic de ciorap si sa patrunda frigul (poate de-aia imi si era frig, se strecura pe-acolo si se infiltra in tot corpul) m-au lasat sa descopar ca:
1. sunt de o lasitate profunda
2. nu voi fi niciodata 'profi' in 'cariera'
Ambele concluzii m-au linistit si m-au facut sa rasuflu usurata.
A. De cand ma stiu, lasitatea ma face curajoasa. iar la un moment dat, am gasit in momentele de lasitate, pe langa o cantitate insemnata de dezgust, si ceva satisfactii maruntele.
atunci cand ma simt filata, atacata sau incoltita de potentiali criminali in serie, alcoolizati, tupeisti, etc. ma intorc spre ei si intru in vorba pe un ton extrem de serios si politicos. in cultura populara strategia se numeste "a te face frate cu dusmanul". Rezultatul e invariabil acelasi***. elementul negativ va fi atat de socat ca e tratat ca o fiinta umana incat se va adapta automat tonului. se desumfla vizibil, ezita, si raspunde intr-un limbaj articulat. adica el are placa pregatita, gesturile sunt reflexe, abia asteapta sa izbucneasca, sa injure, oracaie, jigneasca, loveasca, dar nimic nu-l bulverseaza mai tare ca tratamentul civilizat.
am patit-o intr-o vara pe o strada dosnica, luuunga, din crangasi, pe care nu se mai vedea nimeni in afara de mine. si de vreo 15 muncitori. cu exceptia a doi-trei indivizi care sprijineau niste lopeti, ceilalti zaceau la marginea drumului, doborati de lene. aparitia mea a fost semnalata cu chiote si fluieraturi inca de la distanta la care imi pareau niste insecte. scenariul care mi s-a conturat in minte nu era deloc optimist: ma asteptam la maini pe fund, comentarii obscene, obiecte aruncate in mine. finalul putea fi unul singur - eu plangand de nervi.
pentru ca sunt prea lasa sa ma iau cu ei in gura sau sa raspund la vreo jignire, am facut singurul lucru care m-ar fi putut salva. mi-am spus ca toate observatiile spuse in gura mare la adresa unor organe ce ne diferentiaza sunt doar o iluzie. si cand am ajuns in dreptul lor am deviat de la traseu, am coborat de pe trotuar, am traversat si am mers tinta la cel mai apropiat specimen. mi-am infipt privirile in ochii lui si l-am intrebat de cutare strada cu seriozitatea si politetea cu care m-as fi adresat unui domn cu joben. nu, reverenta n-am facut.
***(a se citi - printr-un noroc chior, nu mi-am furat-o. inca)
luni, 9 martie 2009
Sa fim ingretosati si interesanti
O sa dezvolt o pasiune pentru oameni normali. Aia impacati cu ei adica. Pentru ca pamantul abia ii mai incape pe ceilalti.
Nu mai e la moda sa fii senin, simpla utilizare a adjectivului normal atrage dupa sine ca un blestem totemic mediocritatea.
Lipsa frustrarilor nu mai este acceptata sub nicio forma. e obligatoriu sa fii:
1. stresat - cuvantul a intrat in vocabularul cotidian iar absenta lui in discurs naste confuzie. E musai sa fiu nemultumit si sa am o stare naspa, stresul justifica fara dificultate si starea si pretextul. De aici lucrurile evolueaza pe sistemul bulgarelui de zapada. Daca esti stresat nu zambesti (cu stresul nu te joci, da?), nu te futi, nu vorbesti, nu dormi bine si, in general, nu faci nimic.
2. depresiv - aproape ca e o conditie. perioadele de depresie sunt indispensabile. motivele variaza de la frustrarea ca nu-ti poti cumpara perechea AIA de pantofi (da, costa o gramada, dar nu e vorba de niste simple incaltari, e ceva mai profund, mai vast, imposibilitatea obtinerii unui bun in pofida efortului depus, blaaaaa) pana la incalzirea globala, sistemul, viata, etc.
3. nemultumit - a fi multumit este echivalent cu a fi manelist. Pentru ambele categorii ar trebui introdusa pedeapsa capitala. Multumirea este un pacat si are radacini si in patologie. Nemultumitii sunt critici, uneori cinici, dar de fiecare data interesanti, rastoarna sistemul (in mintea lor), si prin asta se ridica deasupra lucrurilor si in general a oamenilor.
4. lipsit de modestie. modestie = incapacitatea de a-ti vinde marfa (marfa = tu), ceea ce e un pacat capital in era marketingului.
5. fii open-minded si proactiv. numai daca acumulezi cantitati impresionante de informatii (chiar daca asta nu-ti va modifica niciodata elementar existenta) esti apt sa...mori.
Daca nu ne putem ridica singuri simulam inconstient caderi de la care sa ne echilibram macar. orice, numai sa obtinem o miscare sufleteasca. si citim cu infrigurare, si ne uitam la filme (de arta) si ne exilam sufletul cu infrigurare, ingroziti ca daca am ramane singuri, in liniste, cu el i-am auzi scancetul. Asa, despodobit de voalurile culturale, lenjeria de cuvinte goale, imaginile captate sarguincios, ne-am speria de micimea lui. fara sa banuim ca dimeniunile la care il obligam masurandu-l si cantarndu-l ca pe o halca de carne sunt amplificate de ecrane paralele si lentile suprapuse, si ca toti il hranim artificial si-l imbuibam cu steroizi si-l spoim cu vopsele cu e-uri, il trimitem la produs in fiecare noapte.
Nu mai e la moda sa fii senin, simpla utilizare a adjectivului normal atrage dupa sine ca un blestem totemic mediocritatea.
Lipsa frustrarilor nu mai este acceptata sub nicio forma. e obligatoriu sa fii:
1. stresat - cuvantul a intrat in vocabularul cotidian iar absenta lui in discurs naste confuzie. E musai sa fiu nemultumit si sa am o stare naspa, stresul justifica fara dificultate si starea si pretextul. De aici lucrurile evolueaza pe sistemul bulgarelui de zapada. Daca esti stresat nu zambesti (cu stresul nu te joci, da?), nu te futi, nu vorbesti, nu dormi bine si, in general, nu faci nimic.
2. depresiv - aproape ca e o conditie. perioadele de depresie sunt indispensabile. motivele variaza de la frustrarea ca nu-ti poti cumpara perechea AIA de pantofi (da, costa o gramada, dar nu e vorba de niste simple incaltari, e ceva mai profund, mai vast, imposibilitatea obtinerii unui bun in pofida efortului depus, blaaaaa) pana la incalzirea globala, sistemul, viata, etc.
3. nemultumit - a fi multumit este echivalent cu a fi manelist. Pentru ambele categorii ar trebui introdusa pedeapsa capitala. Multumirea este un pacat si are radacini si in patologie. Nemultumitii sunt critici, uneori cinici, dar de fiecare data interesanti, rastoarna sistemul (in mintea lor), si prin asta se ridica deasupra lucrurilor si in general a oamenilor.
4. lipsit de modestie. modestie = incapacitatea de a-ti vinde marfa (marfa = tu), ceea ce e un pacat capital in era marketingului.
5. fii open-minded si proactiv. numai daca acumulezi cantitati impresionante de informatii (chiar daca asta nu-ti va modifica niciodata elementar existenta) esti apt sa...mori.
Daca nu ne putem ridica singuri simulam inconstient caderi de la care sa ne echilibram macar. orice, numai sa obtinem o miscare sufleteasca. si citim cu infrigurare, si ne uitam la filme (de arta) si ne exilam sufletul cu infrigurare, ingroziti ca daca am ramane singuri, in liniste, cu el i-am auzi scancetul. Asa, despodobit de voalurile culturale, lenjeria de cuvinte goale, imaginile captate sarguincios, ne-am speria de micimea lui. fara sa banuim ca dimeniunile la care il obligam masurandu-l si cantarndu-l ca pe o halca de carne sunt amplificate de ecrane paralele si lentile suprapuse, si ca toti il hranim artificial si-l imbuibam cu steroizi si-l spoim cu vopsele cu e-uri, il trimitem la produs in fiecare noapte.
Pentru Negrut. si Ginger
Imi vine sa plang.
Oamenii sunt cele mai nenorocite fiinte.
La adapostul Tei-Toboc mai multi cai isi duc zilele din mila catorva persoane inimoase care le duc din cand in cand morcovi, mere si graunte. Unii au fost batuti si chinuiti indelung, impartindu-si viata intre grajduri insalubre, hamuri si biciuri. Cine nu a citit Negrut la varsta de 9 ani si nu a recitit-o pe urma de mai multe ori nu are cum sa stie cat de dureroase sunt infectiile copitelor provocate de paiele amestecate cu balegar. nici cat de chinuitori sunt ochelarii de cal, care le acopera ochii frumosi si ii obliga sa vada doar in fata.
Eu stiu ca atunci cand un cal iti mananca din mana si iti pipaie palma in cautarea cubuletului de zahar cu buzele lui groase din care rasar fire tepoase te simti mic si nevolnic. si vezi urechile ciulite si ii simti forta scaparatoare din copite si tremurul crupei si incordarea plina de energie sau linistea calda. si atunci se poate intampla ceva extraordinar. calul fornaie si, dezvelind niste dinti infricosatori si murdari, rade...
Cum poti sa vorbesti despre fiintele astea libere si maiestuoase referindu-te la martoagele care imbatranesc in hamuri, folosite doar pentru caratul poverilor? cum sa le furi galopul si maretia pe care doar cerul si campurile salbatice le cunosc?
Cum sa-i folosesti la cele mai grele munci si sa te descotorosesti de ei ca de leprosi?
Sambata ma duc la Toboc.
Oamenii sunt cele mai nenorocite fiinte.
La adapostul Tei-Toboc mai multi cai isi duc zilele din mila catorva persoane inimoase care le duc din cand in cand morcovi, mere si graunte. Unii au fost batuti si chinuiti indelung, impartindu-si viata intre grajduri insalubre, hamuri si biciuri. Cine nu a citit Negrut la varsta de 9 ani si nu a recitit-o pe urma de mai multe ori nu are cum sa stie cat de dureroase sunt infectiile copitelor provocate de paiele amestecate cu balegar. nici cat de chinuitori sunt ochelarii de cal, care le acopera ochii frumosi si ii obliga sa vada doar in fata.
Eu stiu ca atunci cand un cal iti mananca din mana si iti pipaie palma in cautarea cubuletului de zahar cu buzele lui groase din care rasar fire tepoase te simti mic si nevolnic. si vezi urechile ciulite si ii simti forta scaparatoare din copite si tremurul crupei si incordarea plina de energie sau linistea calda. si atunci se poate intampla ceva extraordinar. calul fornaie si, dezvelind niste dinti infricosatori si murdari, rade...
Cum poti sa vorbesti despre fiintele astea libere si maiestuoase referindu-te la martoagele care imbatranesc in hamuri, folosite doar pentru caratul poverilor? cum sa le furi galopul si maretia pe care doar cerul si campurile salbatice le cunosc?
Cum sa-i folosesti la cele mai grele munci si sa te descotorosesti de ei ca de leprosi?
Sambata ma duc la Toboc.
sâmbătă, 7 martie 2009
De pe retina, pac! in subconstient
no comment
la listele de evrei ucisi se pot adauga oricand noi chipuri
raza aia e ce trebuie
exclusa?
paradis
;)
femeia robotizata, care tese poticnit, fara sa atinga dantela, in fiecare zi, mereu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
