Noaptea trecuta am visat ca am primit o amenda de 300 de lei pentru ca nu am lasat scaunul de la birou la locul lui, pentru ca nu l-am impins spre birou. m-am trezit iritata, cu nervii inflamati, cu un sentiment de neputinta imposibil de sters pe tot parcursul zilei.
nedreptatea sociala ma deprima. nedreptatea in general ma demonteaza. nu mai inteleg rostul cuvantului dreptate, si implicit al antonimului. prima oara cand am luat in calcul ipoteza ca dumnezeu nu exista si am considerat-o plauzibila a fost cand m-am gandit la bunica-mea. o fiinta simpla pana la presupusul dumnezeu, calda, harnica, muncitoare, cu cea mai neagra existenta. un om bun. mi-am dat seama de asta inclusiv ieri cand am mers la ea acasa si am observat ca gainile pe care le ingrijeste stau sa fie mangaiate, nu fug.
nu stiu cand au fost buncii mei ultima oara la teatru, nici nu stiu daca au fost vreodata. ma gandesc la ei de fiecare data cand privesc, cu ciuda, vreu cuplu de batrani tinandu-se de mana in cismigiu sau ajutandu-se sa urce scarile la sala palatului..stiu ca nu avem ce vorbi, ca isi imagineaza ca sunt un jurnalist adevarat si ca imi place asta (deci nu ma cunosc) si ca povestea lor este izbitor de asemanatoare cu ion al lui rebreanu. stiu ca bunica-mea, desi a fost invinetita de el de multe ori, cand vorbeste despre bunica-miu are aceeasi caracterizare: "Nu e rau, nu e rau, am spus". si stiu ca bunica-miu, cand crestea purcei (tot timpul cate doi pe care ii chema invariabil ghita si vasile) si ii taia de craciun, angaja oameni sa ii sacrifice, iar el, dupa ce se imbata bine in prealabil, se ascundea in cea mai indepartata camera a casei si plangea toata ziua..
m-am saturat atat de tare de filozofii pasive
luni, 21 septembrie 2009
in loc de raspuns
Stiu doar ca am fugit.
doar plimbarile lungi, nocturne, pe trotuare largi si pustii pot limpezi gandurile.
usa era acolo. neagra dar prietenoasa, aproape ca-i stiu mirosul. de cate ori nu m-am lipit cu nasul de ea ca sa ma ascund de vizor..si totusi, cand s-a stins lumina, s-a lasat intunericul peste tot si am inghetat.
usa blocului era inchisa, ca si cand tocmai iesisei si o inchisesei cu grija. ma amuza de fiecare data cand ne intorceam pe 14 carari acasa si, desi abia mergeai, imbratisand peretii, inchideai cu religiozitate usa, usor, fara zgomot, aproape cu aceeasi grija meticuloasa rezervata lustruirii aparatului, sau manevrarii condimentelor.
cred ca si asta mi-a placut. m-am indragostit de gesturile mici, de prietenii tai, de apucaturile maniacale. si cand am deschis usa, am gasit-o. poate era sora mai mica a emmei, emma in varianta viguroasa, dar cu acelasi tors de sfarleaza de matase cu care te invaluie din mustati pana in varful cozii.
in fata tufelor de langa benzinarie nu m-am mai putut abtine. am rupt cu dusmanie globuletele albe si le-am calcat, le-am aruncat pe trotuar pocnindu-le cu piciorul, as fi vrut sa le pocnesc pe toate, sa le las acolo, pe asfalt, sa fac sa tasneasca zeama aia din crusta lor delicata, dar erau ma multe ca niciodata, sute, parca cu cat striveam mai multe cu atat vedeam mai multe, se multiplicau in nestire, se transformau in ciorchini.
aveam 2 tigari. vroiam sa le fumez privindu-te, sa iti pun mana pe obraz, chiar daca mirosea a sapun si tutun, sa plec si sa nu te mai vad niciodata.
later edit: citind postul tau, care e minunat, am realizat cat de diferit a fost, cat de uman si pe de alta parte cat de mult m-am transformat eu in astia 2 ani, incercand sa fiu mai meticuloasa si mai hotarata, asa ca tine..parca am facut un transfer de personalitate.
doar plimbarile lungi, nocturne, pe trotuare largi si pustii pot limpezi gandurile.
usa era acolo. neagra dar prietenoasa, aproape ca-i stiu mirosul. de cate ori nu m-am lipit cu nasul de ea ca sa ma ascund de vizor..si totusi, cand s-a stins lumina, s-a lasat intunericul peste tot si am inghetat.
usa blocului era inchisa, ca si cand tocmai iesisei si o inchisesei cu grija. ma amuza de fiecare data cand ne intorceam pe 14 carari acasa si, desi abia mergeai, imbratisand peretii, inchideai cu religiozitate usa, usor, fara zgomot, aproape cu aceeasi grija meticuloasa rezervata lustruirii aparatului, sau manevrarii condimentelor.
cred ca si asta mi-a placut. m-am indragostit de gesturile mici, de prietenii tai, de apucaturile maniacale. si cand am deschis usa, am gasit-o. poate era sora mai mica a emmei, emma in varianta viguroasa, dar cu acelasi tors de sfarleaza de matase cu care te invaluie din mustati pana in varful cozii.
in fata tufelor de langa benzinarie nu m-am mai putut abtine. am rupt cu dusmanie globuletele albe si le-am calcat, le-am aruncat pe trotuar pocnindu-le cu piciorul, as fi vrut sa le pocnesc pe toate, sa le las acolo, pe asfalt, sa fac sa tasneasca zeama aia din crusta lor delicata, dar erau ma multe ca niciodata, sute, parca cu cat striveam mai multe cu atat vedeam mai multe, se multiplicau in nestire, se transformau in ciorchini.
aveam 2 tigari. vroiam sa le fumez privindu-te, sa iti pun mana pe obraz, chiar daca mirosea a sapun si tutun, sa plec si sa nu te mai vad niciodata.
later edit: citind postul tau, care e minunat, am realizat cat de diferit a fost, cat de uman si pe de alta parte cat de mult m-am transformat eu in astia 2 ani, incercand sa fiu mai meticuloasa si mai hotarata, asa ca tine..parca am facut un transfer de personalitate.
vineri, 18 septembrie 2009
ionesco
imi face rau sa privesc lumea. sa ma uit la copii sau la oi.
doamne mic, dedica-mi un soare mic, doamne, pentru sufletul meu.
ma misc, sughit, citesc, mananc, gandesc, ma intorc incet pe piciorul drept, vai, cat sunt de destept!
d-zeu, iata o vorba pe care am auzit-o la nea Georgica si pe care o zic toata ziua fara sa stiu ce inseamna.
cum sa defaci nodul asta? cum sa nu mai vrei? nu sunt facut decat din noduri care exista si care vor sa fie noduri.
teatrul este expunerea unui lucru destul de rar, destul de straniu, destul de monstruos.
eu nu am simtit nevoia sa stiu mai mult. fiecare intrebare strapunge fiinta. inseamna ca ai in tine vidul.
dar eu cred ca fiecare dimineata e altfel. lumea renaste curata, neprihanita. dar pentru asta..trebuie sa iubesti.
eu nu am nevoie decat de un om si de putin cer.
nu pot suporta sacrificiul. vreau sa am timp.
doamne mic, dedica-mi un soare mic, doamne, pentru sufletul meu.
ma misc, sughit, citesc, mananc, gandesc, ma intorc incet pe piciorul drept, vai, cat sunt de destept!
d-zeu, iata o vorba pe care am auzit-o la nea Georgica si pe care o zic toata ziua fara sa stiu ce inseamna.
cum sa defaci nodul asta? cum sa nu mai vrei? nu sunt facut decat din noduri care exista si care vor sa fie noduri.
teatrul este expunerea unui lucru destul de rar, destul de straniu, destul de monstruos.
eu nu am simtit nevoia sa stiu mai mult. fiecare intrebare strapunge fiinta. inseamna ca ai in tine vidul.
dar eu cred ca fiecare dimineata e altfel. lumea renaste curata, neprihanita. dar pentru asta..trebuie sa iubesti.
eu nu am nevoie decat de un om si de putin cer.
nu pot suporta sacrificiul. vreau sa am timp.
miercuri, 16 septembrie 2009
Voi, cei ce urcati, lasati dracului orice speranta!
Si s-a terminat concediul. au fost zile, nu mai stiu cate, care s-au succedat ametitor, ori s-au scurs innebunitor de lent si au lasat niste amintiri vagi de oameni in care am ingropat momente si planuri pe care le-am transformat in schite.
.......
Astazi am fost pentru prima oara pe teren cu Maria. Maria lucreaza la noi pe foto si am remarcat-o repede pentru ca e frumoasa si poseda un miserupism irezistibil. cand am vazut-o prima oara avea par lung, negru si purta fuste lungi, totul in fiinta ei parea asezat si sfios. cand m-am intors din delegatie, la biroul Mariei, pe scaunul ei, statea o gagica cu o tunosoare de videoclip rancid, dar cu acelasi miserupism.
Discutia cu Maria, la metrou, mi-a confirmat o parte din ceea ce inregistrasem incredula, din barfele cotidiene de la tigara. Are 27 de ani, privire catifelata, 2 copii, tatuaj si un sot care gateste bine si ii pregateste dimineata pachetel. Mi s-a parut misto Maria, genul ala de om care nu se sperie cand gaseste, din intamplare, fericirea.
miercuri, 9 septembrie 2009
culoare muta, sunet, vraja, ocru
dupa faza cu mosi-craciunii mi s/a rupt filmul. cert e ca Jean-Pierre Jeunet + Angelo Badalamenti = dementza.
end of story.
Si pentru ca e ora la care gunoierii devin activi o sa le aruc de la fereastra un sac cu ganduri naspa. nu are rost sa fie reciclate, sunt oricum regenerabile, vor fi acolo si maine.
mexic e la picioare, ghemuit, gandurile s-au infipt ca niste capuse in creier, apar, ca in desene animate, multe semne de intrebare, aproape ca le vad. ideea de a dormi cu ele, plutind in jurul meu, nu ma incanta de loc. as vrea sa fie exterminate semnele de intrebare si pronumele. dar de ce sa ne amagim, iluziile sunt singurele care raman cu noi in fiecare noapte, ceea ce nimeni nu va face vreodata.
marți, 8 septembrie 2009
poveste de adormit adultii
Bunica-mea mi-a povestit azi o faza geniala.
Stateam amandoua pe bancuta in curte si, pentru ca Cerbul de aur s-a terminat, faceam conversatie vorbind despre vreme. Subiectul s-a epuizat repede si eu, amintindu-mi de serviciu, am intrat in depresie.
Bunica-mea, acum pensionara, a inceput sa imi povesteasca despre serviciul ei. Era obligata ca, de cateava ori pe saptamana sa mearga in nicte sate din vecinatate, singura, pe drumuri desfundate si pustii, purtand o sacosa plina de bani (a fost contabila). Transport nu. Se trezea la ora 5 , in ierni viscoloase si pleca asa, singura, prin nameti, mergand cate 15 kilometri pe jos.
Intr-o astfel de dimineata, cand afara era inca bezna si bunica-mea abia lasase in urma ei ultimele case din sat, prin suieratul vantului a intuit un zgomot ciudat, un ropot mai intai vag, apoi din e in ce mai puternic, crescand mereu, amenintator. Si cand ea, saraca, se pregatea ingrozita sa vada pamantul crapandu-se de cutremur, pe langa ea au tasnit in salturi nebune o multime de iepuri salbatici, inconjurand-o, lovindu-se de picioarele ei si pierzandu-se in intunericul din fata ei.
exact ca bunica lui Bala care vedea in drumul ei spre scoala cerbi, in satul ala din Covasna.
Stateam amandoua pe bancuta in curte si, pentru ca Cerbul de aur s-a terminat, faceam conversatie vorbind despre vreme. Subiectul s-a epuizat repede si eu, amintindu-mi de serviciu, am intrat in depresie.
Bunica-mea, acum pensionara, a inceput sa imi povesteasca despre serviciul ei. Era obligata ca, de cateava ori pe saptamana sa mearga in nicte sate din vecinatate, singura, pe drumuri desfundate si pustii, purtand o sacosa plina de bani (a fost contabila). Transport nu. Se trezea la ora 5 , in ierni viscoloase si pleca asa, singura, prin nameti, mergand cate 15 kilometri pe jos.
Intr-o astfel de dimineata, cand afara era inca bezna si bunica-mea abia lasase in urma ei ultimele case din sat, prin suieratul vantului a intuit un zgomot ciudat, un ropot mai intai vag, apoi din e in ce mai puternic, crescand mereu, amenintator. Si cand ea, saraca, se pregatea ingrozita sa vada pamantul crapandu-se de cutremur, pe langa ea au tasnit in salturi nebune o multime de iepuri salbatici, inconjurand-o, lovindu-se de picioarele ei si pierzandu-se in intunericul din fata ei.
exact ca bunica lui Bala care vedea in drumul ei spre scoala cerbi, in satul ala din Covasna.
sunt bogata. am multe lucruri inutile
detin:
-o bucata de oglinda ce a fost transata in fata mea si mi-a provocat o taietura la degetul aratator;
-un trepied urat ce va fi returnat de urgenta la anticariat; (dropsurile silvana din suport au fost consumate din cauza unei scaderi bruste a glicemiei);
-o bucata de piatra cubica din pavajul de pe franceza, primita in dar;
-o hartie poroasa, frumoasa, cu o poveste nescrisa;
-un cercel desperecheat + un inel fara piatra;
-o migrena perpetua - toamna nu imi prieste;
- amici;
-o gramada de stari contradictorii care se succed de la o secunda la alta;
-par + unghii;
-o bucata de oglinda ce a fost transata in fata mea si mi-a provocat o taietura la degetul aratator;
-un trepied urat ce va fi returnat de urgenta la anticariat; (dropsurile silvana din suport au fost consumate din cauza unei scaderi bruste a glicemiei);
-o bucata de piatra cubica din pavajul de pe franceza, primita in dar;
-o hartie poroasa, frumoasa, cu o poveste nescrisa;
-un cercel desperecheat + un inel fara piatra;
-o migrena perpetua - toamna nu imi prieste;
- amici;
-o gramada de stari contradictorii care se succed de la o secunda la alta;
-par + unghii;
luni, 7 septembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
