Ma seaca promovarea spionajului tehnologic si toata multitudinea de metode pe care le folosim sa mintim, sa ne ascundem identitatea (fugind de responsabilitate si de noi), si sa ne satisfacem curiozitatile voyeuriste.
Ma seaca ingrozitor faptul ca pe mess poti sta invisible. culmea, ma seaca dar o fac si eu tot timpul. promit solemn sa renunt la asta daca dobitocii din lista mea promit la randul lor sa se intrebe, inainte de a ma asedia cu intrebari si linkuri, ce inseamna bulina aia rosie cu o liniuta in ea.
Ma seaca, si mai tare, faptul ca exista messenger detector. mi se pare un serviciu pervers de contraspionaj, nu o modalitate de a contracara spionajul.
Oricum, parca cu cat suntem mai conectati prin net, cu atat mai sociofobi devenim. De fiecare data cand mai bag pe cineva in lista de messenger am o strangere de inima, si nu de bucurie. nu stiu de ce. am ajuns sa am relatii, as indrazni sa spun complexe, daca nu profunde apasand niste butoane. lista de messenger care nu ma mai incape, ca sa parafrazez articolul lui Dollores.
Ma emotionez ca vad un smiley, e aiurea, in loc sa fiu imprsionata de un oftat sau de o cuta pe fruntea cuiva, sau de mirosul lui, sau de o privire..
Si mai e ceva. ceva care se numeste google si care stocheaza cele mai nebanuite lucruri si uneori lipsite de importanta lucruri. si odata ce ti-ai lasat amprenta undeva, pe un blog, pe un site, pe un formular electronic, sau aiurea, poti fi sigur ca poti fi gasit, ca se fac legaturi si se updateaza prezenta ta si ca, o cautare bine ticluita si un simplu click te poate scormoni.
vineri, 26 iunie 2009
joi, 25 iunie 2009
"Cele mai grele lucruri in viata sunt inceputurile"
Oamenii nu inceteaza sa ma uimeasca. ceea ce, intr-un fel, e bine.
observ oricum ca experientele se compenseaza. si ar mai fi ceva, desi, imi e nu-stiu-cum sa incerc sa explic.
astazi am realizat, pe malul lacului herastrau, ca viata ne aduce impreuna cu motive bine intemeiate. daca vrem sau nu sa ascultam soaptele pe care ni le susura in ureche, daca vrem sau nu sa luam aminte la semnele discrete pe care ni le presara pe poteca...este problema noastra. as vrea uneori sa fiu intru in mintea celui care loveste, minte si fuge, sa incerc sa-i detectez mecanismele. ii lipseste ceva sau ii prisoseste?
ma obisnuisem sa cred ca oamenii sunt egoisti si focusati obsesiv pe binele personal. si am aflat ca exista persoane care isi dau sangele pentru niste necunoscuti. pentru ca e simplu, pentru ca inteleg asta si, mai ales, pentru ca e atat de usor sa salvezi o viata.
puteam sa jur ca ultimul om viu, liber si sanatos a fost surghiunit de mult si ca urmasii lui si-au pierdut gena in imperecheri succesive cu specimene iradiate si bolnave de frica. si I. mi-a spus simplu, fara metafore de prisos, povestea lui, de parca ar fi citit-o dintr-o carte cu basme sar ar fi plasmuit-o atunci, pe loc, special pentru un bolnav pe patul de moarte, care tanjeste sa auda o istorie cu final fericit, una adevarata.
stiu ca atunci cand simturile se tocesc e din ce in ce mai greu sa te multumesti cu putin. realitatea e ca un drog care ne inmoaie, scazandu-ne imunitatea si toleranta. si de nicaieri, un misionar fara gluga sau ecuson, iti iese in cale si iti povesteste cat de draga ii este Ciuleandra, si cand Ciuleandra este o iapa de la o herghelie din Bistrita nu ai cum sa nu zambesti. si cand omul din fata ta zambeste senin chiar daca iti povesteste, cu durere muta, cum cancerul din suflet se trateaza cu faina, apa proaspata si sare, framantate viguros la ora rasaritului, atunci, abia atunci realizezi cate false probleme ne pun la incercare dorinta de a trai.
as putea scrie o poveste dar mi-e frica. unii oameni, ca si cuvintele care, rostite prea des, se sleiesc, nu trebuie intalniti decat pe marginea prapastiei. iti ies singuri in cale, ca ingerii pazitori si ca mos craciun. si dupa ce ii saruti pe frunte trebuie sa-i lasi sa plece. in siberia, sau acolo unde este nevoie de ei si unde nu obosesc niciodata sa porneasca la drum, cu un rucsac si cu credinta.
mi-am inmormantat credinta si frenezia de a descoperi intr-un singur om si hazardul mi-a dat o mana de ajutor. mi-a aratat ca suntem blestemati sa dezamagim, intr-un fel sau altul, si ca pentru toate darurile pe care le oferim platim un pret. ca zborul tau este caderea mea si ca lanturile pot fi si de matase. dar tocmai pentru ca lucrurile astea se compenseaza putem oricand sa ne luam rucsacul in spate si sa pornim mai departe.
pana la urma, ideea e sa nu ne oprim niciodata din cautare.
observ oricum ca experientele se compenseaza. si ar mai fi ceva, desi, imi e nu-stiu-cum sa incerc sa explic.
astazi am realizat, pe malul lacului herastrau, ca viata ne aduce impreuna cu motive bine intemeiate. daca vrem sau nu sa ascultam soaptele pe care ni le susura in ureche, daca vrem sau nu sa luam aminte la semnele discrete pe care ni le presara pe poteca...este problema noastra. as vrea uneori sa fiu intru in mintea celui care loveste, minte si fuge, sa incerc sa-i detectez mecanismele. ii lipseste ceva sau ii prisoseste?
ma obisnuisem sa cred ca oamenii sunt egoisti si focusati obsesiv pe binele personal. si am aflat ca exista persoane care isi dau sangele pentru niste necunoscuti. pentru ca e simplu, pentru ca inteleg asta si, mai ales, pentru ca e atat de usor sa salvezi o viata.
puteam sa jur ca ultimul om viu, liber si sanatos a fost surghiunit de mult si ca urmasii lui si-au pierdut gena in imperecheri succesive cu specimene iradiate si bolnave de frica. si I. mi-a spus simplu, fara metafore de prisos, povestea lui, de parca ar fi citit-o dintr-o carte cu basme sar ar fi plasmuit-o atunci, pe loc, special pentru un bolnav pe patul de moarte, care tanjeste sa auda o istorie cu final fericit, una adevarata.
stiu ca atunci cand simturile se tocesc e din ce in ce mai greu sa te multumesti cu putin. realitatea e ca un drog care ne inmoaie, scazandu-ne imunitatea si toleranta. si de nicaieri, un misionar fara gluga sau ecuson, iti iese in cale si iti povesteste cat de draga ii este Ciuleandra, si cand Ciuleandra este o iapa de la o herghelie din Bistrita nu ai cum sa nu zambesti. si cand omul din fata ta zambeste senin chiar daca iti povesteste, cu durere muta, cum cancerul din suflet se trateaza cu faina, apa proaspata si sare, framantate viguros la ora rasaritului, atunci, abia atunci realizezi cate false probleme ne pun la incercare dorinta de a trai.
as putea scrie o poveste dar mi-e frica. unii oameni, ca si cuvintele care, rostite prea des, se sleiesc, nu trebuie intalniti decat pe marginea prapastiei. iti ies singuri in cale, ca ingerii pazitori si ca mos craciun. si dupa ce ii saruti pe frunte trebuie sa-i lasi sa plece. in siberia, sau acolo unde este nevoie de ei si unde nu obosesc niciodata sa porneasca la drum, cu un rucsac si cu credinta.
mi-am inmormantat credinta si frenezia de a descoperi intr-un singur om si hazardul mi-a dat o mana de ajutor. mi-a aratat ca suntem blestemati sa dezamagim, intr-un fel sau altul, si ca pentru toate darurile pe care le oferim platim un pret. ca zborul tau este caderea mea si ca lanturile pot fi si de matase. dar tocmai pentru ca lucrurile astea se compenseaza putem oricand sa ne luam rucsacul in spate si sa pornim mai departe.
pana la urma, ideea e sa nu ne oprim niciodata din cautare.
marți, 23 iunie 2009
gata
m-am gandit sa mai caut si sa adaug un petic la mirarea de a fi gasit. si toata survolarea asta inconstienta, cu mult deasupra blocurilor, si a macaralelor si a norilor m-a depus, usor, in acelasi loc, dar care se schimbase de mult.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
