Imi vine sa plang.
Oamenii sunt cele mai nenorocite fiinte.
La adapostul Tei-Toboc mai multi cai isi duc zilele din mila catorva persoane inimoase care le duc din cand in cand morcovi, mere si graunte. Unii au fost batuti si chinuiti indelung, impartindu-si viata intre grajduri insalubre, hamuri si biciuri. Cine nu a citit Negrut la varsta de 9 ani si nu a recitit-o pe urma de mai multe ori nu are cum sa stie cat de dureroase sunt infectiile copitelor provocate de paiele amestecate cu balegar. nici cat de chinuitori sunt ochelarii de cal, care le acopera ochii frumosi si ii obliga sa vada doar in fata.
Eu stiu ca atunci cand un cal iti mananca din mana si iti pipaie palma in cautarea cubuletului de zahar cu buzele lui groase din care rasar fire tepoase te simti mic si nevolnic. si vezi urechile ciulite si ii simti forta scaparatoare din copite si tremurul crupei si incordarea plina de energie sau linistea calda. si atunci se poate intampla ceva extraordinar. calul fornaie si, dezvelind niste dinti infricosatori si murdari, rade...
Cum poti sa vorbesti despre fiintele astea libere si maiestuoase referindu-te la martoagele care imbatranesc in hamuri, folosite doar pentru caratul poverilor? cum sa le furi galopul si maretia pe care doar cerul si campurile salbatice le cunosc?
Cum sa-i folosesti la cele mai grele munci si sa te descotorosesti de ei ca de leprosi?
Sambata ma duc la Toboc.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu