niciodata nu retin concluziile. procesul premergator se labarteaza ca o vegetatie parazita

Era un pic ciudat sa merg pe strada abia reusind sa potolesc umbrela. Nu stiu daca mai ploua dar aveam impresia ca o sa ma protejeze macar un pic de vant, cand colo eram ca o mary poppins depasita de situatie. si mai era si foamea. abia cand mi-am dat seama ca mi-e rau de foame si am vrut sa fac schimbul cinstit bancnota - produs alimentar, am realizat ca nu am niciun leu asupra mea. caram, in schimb, in geanta un dosar greu. pe mine ma cocosa iar pe altii, in orice tara ceva mai evoluata decat bangladesh, i-ar fi bagat la parnaie.

si asa, ploaia scremuta, sau poate doar limba pantofului defect, care se incapataneaza sa se deplaseze spre dreapta, lasand sa se vada indecent un petic de ciorap si sa patrunda frigul (poate de-aia imi si era frig, se strecura pe-acolo si se infiltra in tot corpul) m-au lasat sa descopar ca:

1. sunt de o lasitate profunda
2. nu voi fi niciodata 'profi' in 'cariera'

Ambele concluzii m-au linistit si m-au facut sa rasuflu usurata.

A. De cand ma stiu, lasitatea ma face curajoasa. iar la un moment dat, am gasit in momentele de lasitate, pe langa o cantitate insemnata de dezgust, si ceva satisfactii maruntele.

atunci cand ma simt filata, atacata sau incoltita de potentiali criminali in serie, alcoolizati, tupeisti, etc. ma intorc spre ei si intru in vorba pe un ton extrem de serios si politicos. in cultura populara strategia se numeste "a te face frate cu dusmanul". Rezultatul e invariabil acelasi***. elementul negativ va fi atat de socat ca e tratat ca o fiinta umana incat se va adapta automat tonului. se desumfla vizibil, ezita, si raspunde intr-un limbaj articulat. adica el are placa pregatita, gesturile sunt reflexe, abia asteapta sa izbucneasca, sa injure, oracaie, jigneasca, loveasca, dar nimic nu-l bulverseaza mai tare ca tratamentul civilizat.

am patit-o intr-o vara pe o strada dosnica, luuunga, din crangasi, pe care nu se mai vedea nimeni in afara de mine. si de vreo 15 muncitori. cu exceptia a doi-trei indivizi care sprijineau niste lopeti, ceilalti zaceau la marginea drumului, doborati de lene. aparitia mea a fost semnalata cu chiote si fluieraturi inca de la distanta la care imi pareau niste insecte. scenariul care mi s-a conturat in minte nu era deloc optimist: ma asteptam la maini pe fund, comentarii obscene, obiecte aruncate in mine. finalul putea fi unul singur - eu plangand de nervi.

pentru ca sunt prea lasa sa ma iau cu ei in gura sau sa raspund la vreo jignire, am facut singurul lucru care m-ar fi putut salva. mi-am spus ca toate observatiile spuse in gura mare la adresa unor organe ce ne diferentiaza sunt doar o iluzie. si cand am ajuns in dreptul lor am deviat de la traseu, am coborat de pe trotuar, am traversat si am mers tinta la cel mai apropiat specimen. mi-am infipt privirile in ochii lui si l-am intrebat de cutare strada cu seriozitatea si politetea cu care m-as fi adresat unui domn cu joben. nu, reverenta n-am facut.


***(a se citi - printr-un noroc chior, nu mi-am furat-o. inca)