Metroul era mult mai gălăgios acum doi ani şi patru luni, când am coborât definitiv scările rulante. În plus, mirosea într-un fel anume, un damf greu, de ulei ars, ce rămânea în nări ore întregi după. Oamenii care-l populau erau altfel proiectaţi, prea gălăgioşi sau prea tăcuţi. Unii se conectau la fire, şi le înfigeau în urechi, probabil ca să nu asurzească din cauza metroului. Îi auzeam şi-i vedeam pe toţi şi-i urmăream cum se buluceau pe scări, încercând să ghicesc pe unde ar veni ieşirea mea.
Ieşirea n-am mai găsit-o şi am rămas la metrou. Am avut timp să-l îmblânzesc staţie după staţie, până am desenat din el o hartă. Peste ea am suprapus clădirile care ar veni deasupra, pieţele de maşini, service-urile auto, McDrive-urile, intersecţiile, cursul Dâmboviţei şi shaormăriile. Cu shaormăriile a fost cel mai ciudat, nu le înţelegeam la început importanţa strategică, nu puteam să pricep ce au castraveţii muraţi dinăuntru cu varza şi cu puii zgâriaţi de pe rotisor. Acum aş ridica un monument al shaormăriei. „Aici s-a ridicat prima shaormărie şi de atunci bucureştenii sunt fericiţi în graba lor“, atât să scrie dedesubt. Nu, aş mai pune ceva: „Cu dragoste, pentru oraşul de deasupra, pe care nu-l înţeleg cu totul“.
(Îmi iau libertatea de a posta textul asta întrucât se găseşte oricum, în Evz şi pentru că poate fi o pagină din jurnalul oricărui provincial, aterizat în, asimiat (nu pe deplin) de oraş)
Mulţumesc, Vlad.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu