Iarna retardarii noastre

Florin Iaru si doctorul Andrei, la Realitatea, dandu-si cu parerea despre filmul Avatar (dupa cum precizeaza burtiera). Curiozitatea invinge instinctul de autoconservare si lenea, deci iata-ma nevoita sa caut telecomanda cazuta sub pat si sa cresc volumul la tv (pe care in general il folosesc pe post de veioza).

Nu..Dar ce se intampla la televizor este sublim!!!!!!!!!!

Claudiu avea dreptate: la televiziunile din romania nu mai exista divertisment, notiunea e golita de sens. Peste tot se scalambaie indivizi retardati si vulgari, cu creier subdimensionat.

Tot ce trebuie sa faci ca sa te distrezi pe bune este sa te uiti la stiri. "La care? Pe ce post?" m-am interesat eu rusinata, ca o persoana care afla ultima o informatie indispensabila. "La toate", m-a linistit Claudiu.

Si iata cum, in decurs de 5 minute, cunostintele mele s-au imbogatit cu 2 informatii vitale:

Avatar este o monstruozitate, ilustrarea perfecta a sistemului fascist.

Florin Prunea a ramas fara permis auto.

Asculta si tu niste muzica (CONCURS)

s-ar putea sa fie ok.
nu de alta, dar toti avem uniforme si ne supunem regulilor de circulatie.

si printre sfaturi care o iau razna si ne invadeaza s-ar putea sa existe motivatia aia mica, vai de mama ei, care sa ne faca sa uitam de "trebuie". fa-o in puii mei pentru tine, nu e ca si cand ai excela, oricum, in vreun domeniu..dk ar fi asa, vorba lui C, s-ar fi auzit deja,la varsta noastra, de noi.

Dar oricum eu ma intreb de vreo 2 luni dk am 25 sau 26 ani. Nu mi se pare imperios necesar sa ma apuc sa socotesc (stiu anul nasterii). pur si simplu nu mi se pare important.

nu stiu cati ani am.

Delete.

sunt intr-o relatie inaltatoare cu biliie, piesa asta si cu blecher.

pentru ca nu trebuia sa ies din casa

Pentru ca nu am iesit azi din casa

Synecdoche, New York

Most of your time is spent being dead or not yet born. But while alive, you wait in vain, wasting years, for a phone call or a letter or a look from someone or something to make it all right. And it never comes or it seems to but it doesn't really. And so you spend your time in vague regret or vaguer hope that something good will come along. Something to make you feel connected, something to make you feel whole, something to make you feel loved. And the truth is I feel so angry, and the truth is I feel so fucking sad, and the truth is I've felt so fucking hurt for so fucking long and for just as long I've been pretending I'm OK, just to get along, just for, I don't know why, maybe because no one wants to hear about my misery, because they have their own. Well, fuck everybody. Amen.

Conferinta la romani

Conferintele organizate la noi sunt, aproape de fiecare data, un bun prilej de a observa cat de inapoiati sunt romanii. Am fost astazi la una denumita popmpos ”Prima conferinta internationala: Case Pasive in Romania”, unde am constat, fara surpriza, urmatoarele chestiuni emblematice pentru felul in care sunt organizate evenimentele la noi:

- speakerilor romani li se pare firesc sa vorbeasca, la o conferinta internationala, in limba romana, chiar daca in program se anunta cu emfaza ca prezentarile sunt bilingve. Pe toata durata acestora, invitatilor straini (care au platit sa participe, ba chiar AU PLATIT MAI MULT decat romanii - ceea ce mi se pare o mare tiganie) nu le ramane decat sa se delecteze cu slide-urile proiectate, in general cu grafice, si sa incerce sa se deduca prezentarile din limbajul mimico-gestual al autorilor.

- discursul speakerilor romani contine o salata de abstractiuni - gen: politici publice, proiecte, programe, plan de actiune, strategie, diseminare de notiuni - folosite obsesiv si excesiv, in detrimentul faptelor, actiunilor concrete, masurilor luate, nu necesare. Baletul elegant executat este completat de o absenta cronica de cifre cand vine vorba despre rezultatele sau situatia din Romania. 

Exemplu: Conferinta se numeste ”Casele pasive in ROMANIA”. Aflam cate case pasive sunt in Germania (peste 8.000), cate au construit austriecii (peste 1.500), cate exista in Olanda, etc. Despre Romania - nimic. Intreb ”autoritatile”. mi se raspunde ca ”e greu de estimat, e o intreaga discutie aici, haideti sa ne intalnim sa discutam pe indelete”. Insist. ”Fie vorba intre noi, cred ca sunt vreo 3”. 

- ororea de a spune lucrurilor pe nume si mai ales si de a asuma niste declaratii. Este ceva obisnuit ca reprezentantul vreunui minsiter sau institutie sa dea un raspuns numai dupa ce i s-a promis solemn ca numele nu ii va fi publicat, desi e obligatia lui sa ofere informatii si explicatii in domeniul respectiv.

- participantii se impart in doua categorii: persoane varstnice posesoare de matreata si know-how (profesori, doctori, conferentiari, etc), excitati de inventarea prezentarilor pps si antreprenori scosi cu tot cu ochelarii si parfumurile lor din revistele de fashion, indivizi care s-au prins de miscare, si-au dat seama ca e cool sa fii destept si s-au apucat sa faca bani.

- aproape invariabil organizatorii se confrunta cu ”o mica problema tehnica”, videoproiectorul nu merge, laptopul face figuri, microfonul se aude intrerupt sau scoate zgomote infernale, prezentarea s-a ratacit, castile celor care au nevoie de traducere (in cazul fericit in care exista) nu functioneaza sau nu au fost impartite din timp de fufele alea imbracate office, cu functie si rol incert, asa ca toata lumea trebuie sa se opreasca pt impartirea lor, iar speakerul sa isi reia discursul.

- invitatii nu sunt cei din program, iar daca sunt, ordinea lor nu este respectata pentru ca de fiecare data lipseste cineva sau intarzie, sau trebuie sa plece mai devreme si da peste cap toata organizarea.

- daca pentru pauza de cafea sunt prevazute 15 minute, este de la sine inteles ca nimeni nu-si va relua locul decat dupa 45 de minute. 

- cafelele si mancarea in general trebuie consumate rapid si total pentru ca sunt moka.