Noaptea trecuta am visat ca am primit o amenda de 300 de lei pentru ca nu am lasat scaunul de la birou la locul lui, pentru ca nu l-am impins spre birou. m-am trezit iritata, cu nervii inflamati, cu un sentiment de neputinta imposibil de sters pe tot parcursul zilei.
nedreptatea sociala ma deprima. nedreptatea in general ma demonteaza. nu mai inteleg rostul cuvantului dreptate, si implicit al antonimului. prima oara cand am luat in calcul ipoteza ca dumnezeu nu exista si am considerat-o plauzibila a fost cand m-am gandit la bunica-mea. o fiinta simpla pana la presupusul dumnezeu, calda, harnica, muncitoare, cu cea mai neagra existenta. un om bun. mi-am dat seama de asta inclusiv ieri cand am mers la ea acasa si am observat ca gainile pe care le ingrijeste stau sa fie mangaiate, nu fug.
nu stiu cand au fost buncii mei ultima oara la teatru, nici nu stiu daca au fost vreodata. ma gandesc la ei de fiecare data cand privesc, cu ciuda, vreu cuplu de batrani tinandu-se de mana in cismigiu sau ajutandu-se sa urce scarile la sala palatului..stiu ca nu avem ce vorbi, ca isi imagineaza ca sunt un jurnalist adevarat si ca imi place asta (deci nu ma cunosc) si ca povestea lor este izbitor de asemanatoare cu ion al lui rebreanu. stiu ca bunica-mea, desi a fost invinetita de el de multe ori, cand vorbeste despre bunica-miu are aceeasi caracterizare: "Nu e rau, nu e rau, am spus". si stiu ca bunica-miu, cand crestea purcei (tot timpul cate doi pe care ii chema invariabil ghita si vasile) si ii taia de craciun, angaja oameni sa ii sacrifice, iar el, dupa ce se imbata bine in prealabil, se ascundea in cea mai indepartata camera a casei si plangea toata ziua..
m-am saturat atat de tare de filozofii pasive
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu