"Cele mai grele lucruri in viata sunt inceputurile"

Oamenii nu inceteaza sa ma uimeasca. ceea ce, intr-un fel, e bine.
observ oricum ca experientele se compenseaza. si ar mai fi ceva, desi, imi e nu-stiu-cum sa incerc sa explic.

astazi am realizat, pe malul lacului herastrau, ca viata ne aduce impreuna cu motive bine intemeiate. daca vrem sau nu sa ascultam soaptele pe care ni le susura in ureche, daca vrem sau nu sa luam aminte la semnele discrete pe care ni le presara pe poteca...este problema noastra. as vrea uneori sa fiu intru in mintea celui care loveste, minte si fuge, sa incerc sa-i detectez mecanismele. ii lipseste ceva sau ii prisoseste?

ma obisnuisem sa cred ca oamenii sunt egoisti si focusati obsesiv pe binele personal. si am aflat ca exista persoane care isi dau sangele pentru niste necunoscuti. pentru ca e simplu, pentru ca inteleg asta si, mai ales, pentru ca e atat de usor sa salvezi o viata.

puteam sa jur ca ultimul om viu, liber si sanatos a fost surghiunit de mult si ca urmasii lui si-au pierdut gena in imperecheri succesive cu specimene iradiate si bolnave de frica. si I. mi-a spus simplu, fara metafore de prisos, povestea lui, de parca ar fi citit-o dintr-o carte cu basme sar ar fi plasmuit-o atunci, pe loc, special pentru un bolnav pe patul de moarte, care tanjeste sa auda o istorie cu final fericit, una adevarata.

stiu ca atunci cand simturile se tocesc e din ce in ce mai greu sa te multumesti cu putin. realitatea e ca un drog care ne inmoaie, scazandu-ne imunitatea si toleranta. si de nicaieri, un misionar fara gluga sau ecuson, iti iese in cale si iti povesteste cat de draga ii este Ciuleandra, si cand Ciuleandra este o iapa de la o herghelie din Bistrita nu ai cum sa nu zambesti. si cand omul din fata ta zambeste senin chiar daca iti povesteste, cu durere muta, cum cancerul din suflet se trateaza cu faina, apa proaspata si sare, framantate viguros la ora rasaritului, atunci, abia atunci realizezi cate false probleme ne pun la incercare dorinta de a trai.

as putea scrie o poveste dar mi-e frica. unii oameni, ca si cuvintele care, rostite prea des, se sleiesc, nu trebuie intalniti decat pe marginea prapastiei. iti ies singuri in cale, ca ingerii pazitori si ca mos craciun. si dupa ce ii saruti pe frunte trebuie sa-i lasi sa plece. in siberia, sau acolo unde este nevoie de ei si unde nu obosesc niciodata sa porneasca la drum, cu un rucsac si cu credinta.

mi-am inmormantat credinta si frenezia de a descoperi intr-un singur om si hazardul mi-a dat o mana de ajutor. mi-a aratat ca suntem blestemati sa dezamagim, intr-un fel sau altul, si ca pentru toate darurile pe care le oferim platim un pret. ca zborul tau este caderea mea si ca lanturile pot fi si de matase. dar tocmai pentru ca lucrurile astea se compenseaza putem oricand sa ne luam rucsacul in spate si sa pornim mai departe.

pana la urma, ideea e sa nu ne oprim niciodata din cautare.