spray-ul paralizant - cel mai bun prieten al oamenilor paşnici, care aşteaptă tramvaiul la ora 21 în Bucureşti

-Da-mi si mie o ţigară.

parcă a aparut din neant, eu sunt cu mintea în altă parte, cum să găsesc nişte raceri, ce iso să bag pentru o poză ok noaptea, cum să obţin declaraţii, bla, bla..

-N-am. şi nu mint când spun asta. back to iso.

- Atunci dă-mi zece mii.

ce, e tot aici? mă uit mai cu atenţie. ezit, dar mint fără ruşine.

- Să mori tu că n-ai?

- N-am, pe bune, chiar n-am zece mii.

- Atunci dă-mi 50 de mii.

mă uit tot mai neliniştită după tramvai, chiar dacă asta înseamnă să o scap din privire. Nu ştiu ce va urma.

-Tu n-auzi să-mi dai zece mii?...rămân cufundată în tăcere, privind un tramvai invizibil.

Şi dacă te controlez şi găsesc bani ce-ţi fac? fă, n-auzi?

nu-mi dau seama de vârstă, dar e posibil să fie chiar mai mică decât mine, dar genul ăla, îmbătrânit prematur. chiar şi aşa, după o scurta analiză, renunţ la posibilitatea unei confruntări fizice - de când frati-miu a crescut şi nu ne mai luăm la bătaie mi-am pierdut antrenamentul. şi am un rucsac de 5 kile în spate.

conştientizând absurdul situaţiei mă folosesc de retorică.

- De ce să îţi dau? Ne cunoaştem de undeva?

- Dă-mi, fă, 50 de mii că te bat şi-ţi iau şi banii şi telefonul.

Apelez la varianta intimiantă (în mintea mea, desigur)

-Sun la poliţie!, dar craca speranţei îmi e tăiată, scurt, de sub picioare:

-Şi ce-o să-mi facă poliţia?
...

-Dă-mi 10 mii..nici nu sunt pentru mine, pentru taică-miu că are nevoie de două fiole de Aulin..

mă răsucesc pe călcâie şi mă îndrept spre un taxi, oprit la semafor, diversiune. mă aşteptam la un cuţit ceva, împlântat între coaste. ultimul lucru de care îmi amintesc a fost un şuierat de flegmă.